Au trecut doi ani de cand am prins microbul. Acum doi ani pe vremea asta scriam un blog despre experienta intensa a primului maraton. Acum privind in spate imi pare chiar bine ca experienta primului maraton a fost legata de Maratonul Pietrei Craiului, si chiar imi pare bine ca am prins microbul. Nu l-am prins la fel de intens ca si altii, si cel putin anul acesta media concursurilor a fost de 1 pe luna, cu mici exceptii toate fiind de alergare. O primavara noroioasa m-a demoralizat complet la partea de MTB, chiar nu vad sensul de a inota prin noroi, mai ales prin noroiul cleios de campie.

In schimb alergarea la munte chiar imi place, si aici nu prea conteaza cat de mult a plouat inainte, daca toarna cu galeata in ziua concursului. Pana la urma totul e mult redus la alergat, ai nevoie de o pereche de incaltari si de un bidon in care sa tii apa. Restul sunt mai mult sau mai putin accesorii care sa pot sau nu sa compenseze pentru lipsa de antrenament. De multe ori stau si ma gandesc, apropo de toate hainele speciale de compresie pentru alergat, daca chiar ar fi ceva de capul lor de ce nu le folosesc toti kenyenii la maratoanele de sosea?

Revenind putin la microb, daca e sau nu cu adevarat molipsitor e foarte discutabil. Am incercat si eu sa-l dau mai departe cu destul de putin success, si pentru a se prinde cred ca e totusi nevoie de un teren propice. Numarul participantilor la MPC a evoluat exponential in primii ani, in schimb acum numarul participantilor a ramas cam acelasi ca si anul trecut, deci tot aproape 500 de oamenii. Asta in timp ce la restul maratoanelor montale numarul se invarte probabil pe 200, cu exceptia Eco Maratonului. Pe de alta parte daca ar fi 700 sau 1000 de oameni la MPC ar aparea adevarate probleme din punct de vedere al organizarii si al logisticii.

Si totusi, ce ma face sa mai particip la maratoane dupa aproape doi ani, cum de nu m-am plictisit si cum de nu vreau sa schimb maratoanele cu altceva. Cum de ma gandesc la doua zile dupa maraton cat timp mai e pana la urmatorul la care vreau sa particip?. Raspunsul vine din intensitatea trairilor pe care le ai in timpul unui maraton. Chiar daca e greu si daca iti scuipi plamanii, chiar daca ti-e bine, chiar daca linia de sosire ti se pare extrem de departe, chiar daca alergi singur, chiar daca alergi dupa cineva sau daca te uiti peste umar in spate dupa alti concurenti, chiar daca traiesti linistea de cateva zeci de secunde de dupa trecerea liniei de sosire, toate cele de mai sus sunt trairii extrem de intense.

Alerg maratoane, ma catar, merg la munte pentru ca atunci cand fac asta simt ca traiesc. O altfel de traire decat amorteala simturilor indusa de orasul in care stau, de cele 8 ore pe zi petrecute in fiecare zi pe scaun. Mi se pare uimitor ca imi amintesc detalii despre zile petrecute la munte acum 10 ani de zile, dar in acelasi timp uit complet carti pe care le-am citit sau filme pe care le-am vazut acum 2 ani.

Pe langa aceasta mai sunt oamenii, care sunt dupa cum zicea si Luci la festivitatea de premiere o mare familie. Si tinand cont ca sunt cam aceasi 300 pe la fiecare concurs, ajungi sa-i cunosti cam pe toti. Din multe puncte de vedere un maraton e impartit in doua jumatati, prima parte maratonul efectiv si a doua constand in vorbe cu prietenii dupa maraton. Doua parti care sunt cam la fel de placute pentru mine.

Si acum inapoi la MPC si la ziua concursului. De data aceasta am venit cu amandoua mamele la concurs, mama mea care a fost si anul trecut ca spectator si mama lui Mike. Mike le-a facut deja un plan frumos pentru orele pana cand aveam sa venim si noi, o plimbare pana la Coltul Chiliilor si inapoi. Si dupa cum am vazut cand m-am uitat in jur in dimineata concursului erau o groaza de mame/parinti/copii.

Impreuna cu mama mea, inainte de start.

Ne inscriem ca de obicei dimineata, si in ora de dinaintea startului tot stau si ma mosmondesc pe langa masina rezolvand una alta. Mi-am facut de-a lungul timpului un fel de ritual ce dureaza cam o ora, trecand pe rand prin leucoplastarea zonelor cu probleme (doua degete de la picioare, fluierul piciorului si sfarcurile, leucoplastarea celor din urma fiind chiar esentiala), prin imbracarea in echipamentul de alergat, prinderea numarului, pregatirea borsetei si a gel-urilor, pregatirea pastilelor de izotonic. Par putine, dar facute in tihna cand esti putin molesit de trezirea matinala dureaza cam o ora.

Si tot mosmondindu-ma se face si fara 10, si ma asez la rand la coada pentru verificarea echipamentului. Si nu dureaza putin verificarea echipamentului pentru aproape 500 de oameni, nu-i nimic in schimb pentru ca mai schimbi vorbe cu cunoscuti. Asta cu toate ca in afara de un success alta incurajare relevanta e cam greu de dibuit. Toata lumea stie cat de mult sau cat de putin s-a antrenat, si la ce se asteapta, si din prisma acestor lucruri intrebari de genul “Pregatit?” par putin la nealocul lor. Intotdeauna esti pregatit, altfel n-ai fi la linia de start. Si totusi parca niciodata nu esti atat de pregatit precum ti-ai dori.

Apropo de pregatit am descoperit la ultimele maratoane ca-mi place mult mai mult sa alerg fara ceas. Asa nu ai intr-un fel nici un fel de stres, nu stii daca esti inainte sau in intarziere fata de timpul pe care ti l-ai propus, nu ai nici un senzor care sa-ti spuna daca inima sta sa-ti sara din piept, sau daca alergi cu 20 la ora la deal. Si nici nu ai nevoie de toate astea, si poti sa asculti mult mai bine ce-ti spune organismul.

Ca antrenament pentru MPC-ul de anul asta am inceput dupa concediu cu maratonul din Ciucas, urmat in penultimele doua weekend-uri de o tura de doua zile in Bucegi, si in ultima duminica o alta tura faina cu Mike in Bucegi. Amandoua iesirile au fost ture foarte faine in sinea lor, dar care s-au lasat si ceva febra musculara in primele zile ale fiecare saptamani. Teoretic ar fi trebuit sa fie fix ce nu trebuia, ture lungi inainte de maraton, dar practic a fost cam tot de ce a fost loc in doua saptamani.

La start mi-ar fi placut sa scot un timp mai bun ca anul trecut, si eventual sa fiu prima fata, adica sa ies inaintea primei fete. Am eu ce am cu iesitul inaintea primei fete, mai ales ca anul acesta a fost un tel de neatins pana acum pentru mine. La EcoMaraton Dana Marin ajungand cu 10 minute inaintea mea, la Hercules la fel am fost depasit pe ultima portiune, 5 minute diferenta, la Ciucas am alergat o bucata destul de lunga impreuna, dar tot a fost un minut diferenta. Macar progresia a fost in directia buna.

Moral ridicat, muzica motivanta, 3,2,1 si incepe si MPC 2011. Plec mai din spate, astfel incat pe platul pana la fantana lui Botorog tot depasesc multi concurenti care mi se pare ca au plecat mult prea tare. Bine pe de alta parte la MPC are putina logica sa pleci putin mai tare, pentru a nu prinde aglomeratie la urcarea spre Magura. O parte buna din drumul pe asfalt il petrec in spatele lui Istvan, care are si el un ritm destul de ponderat. Intr-un fel de-abia astept urcarea pentru a mai alterna si mersul cu alergatul. Inainte de urcare o depasesc si pe Dana, dar cum incepe urcarea tasneste pe langa mine. Pana la Casa Folea cred ca am trecut unul pe langa altul de 5-6 ori.

E interesant sa vezi cum fiecare merge in mod diferit, Istvan spre exemplu urca in alergare cam tot ce se putea alerga. Dana urca mai in forta ca mine, dar eu ajung mai odihnit in varful micilor pante si recuperez la vale. La un moment dat cand arunc o privire in spate vad tricoul galben al lui Suca, care merge in spatele meu o bucata, ritmul de mers fiind cam acelasi.

Alergand de/cu prima fata.

Incet incet ne apropiem de la Table in cam aceasi formatie. La coborarea spre la Table ii dau mai tare la vale dupa Istvan, si descopar ca ma deranjeaza glezna stanga. E in parte din cauza papucilor de alergat care si-au cam trait viata anul acesta, si care au o talpa cam deformata dupa sutele de kilometri pe care ii au la activ. Oricum nu nimic grav, si se rezolva deocamdata cu putin indiferenta.

La table erau Gabi Solomon si Sergiu Buciuc. Culmea e ca in graba punctului de alimentare l-am observat pe Gabi care facea poze si nu l-am recunoscut pe Sergiu care a fost cel care mi-a pus apa in bidon. In stomac mai am ceva balast de la carbo-loading-ul de vineri, deci nu mananc nimic din ce a fost pe la punctele de alimentare. Bucata dintre La Table si inceputul urcusului spre Saua Funduri trece parca foarte repede anul acesta. Pe ultima bucata sunt cu ochii pe niste bete de carbon ultimul racnet, cu alte cuvinte craci uscate din padure. Unul il nimeresc ok, in schimb unul a fost mai blestemat de mama natura si plin de cioturi de care ma zgarii. Oricum stiu ca fara ele as fi mort pana in saua Funduri, nu neparat pentru as merge mai repede cu ele (probabil aveau cam un kil doua fiecare), ci mai ales pentru ca in felul acesta mai scutesc putin picioarele.

Run Forest, Run!

Si incepe pana la urma si urcarea, si la fel ca anul trecut incep sa depasesc concurenti, in total 8 pana cand ma instalez in spatele lui George care urca si el foarte bine. Trec si pe langa Dani care nu prea are chef de tras dimineata asta. Una peste alta urcarea a mers chiar bine, si trec impreuna cu George culmea spre Valea Urzicii. Acum trebuie spus ca om care sa coboare mai tare ca George eu inca n-am vazut. Acum inainte de a ajunge eu la a doua franghie el era la baza grohotisului. Si trebuie spus ca nici eu nu cobor foarte rau, probabil ceva mai bine ca media.

Tot pe prima parte a coborarii ma depaseste si Andrei Tale care cobora si el destul de tare in momentul respectiv, dupa care ma intalnesc si cu Gica, care nu se simtea foarte ok. Mergem impreuna o bucata, dupa care ma departez usor, incepand pentru mine partea solitara a maratonului. Nimeni in fata, nimeni in spate, si senzatia ca mergi mai incet decat ar trebui sa mergi. De-abia astept sa inceapa coborarea spre Plaiul Foii, acolo macar stiu ca e de gonit continuu la vale, si ca pot sa trag. Recunosc ca nu prea-mi plac suisurile si coborasurile de pe poteca, desi ca peisaje locuri sunt geniale, probabil cele mai frumoase peisaje din orice maraton de pe la noi.

Apa! (apropo de apa, cei care dau apa unui om insetat ajung clar in rai, deci voluntari de la maratoane au un loc rezervat acolo sus).

Cobor constant si destul de ok, cat sa pastrez ceva rezerve pentru platul spre Plaiul Foii. Depasesc inainte de a intra in forestier un concurent, care in schimb vine ok pe plat astfel incat ajungem cam in acelasi timp la Plaiul Foii. Aici il vad si pe Andrei Tale, care era cu cateva minute in fata. Pornesc in urmarire, incercand sa mentin macar distanta pana unde incepe urcusul spre Diana. Cum incepe urcusul ma depaseste si baiatul pe care tocmai il depasisem. Si el si Andrei aveau bete, timp in care eu mergeam alert si de-abia asteptam sa ajung la padure pentru a ochi urmatorul model de bete de carbon. De data aceasta le nimeresc fara cioturi dar mai grele. Merge ok cu ele pe prima jumatate, pana cei doi incep sa se departeze usurele si se pierd in cele din urma in padure.

Jump!

Dintre toate portiunile maratonului urcarea spre Diana cred ca e Nemesis-ul majoritatii concurentilor. Anul acesta cam asa a fost si pentru mine, si cred ca a fost singurul moment din maraton in care mi se parea ca nu se mai termina bucata respectiva. Ajung in cele din urma la Diana, de-abia asteptand coborarea spre Coltii Chiliilor. In afara de prima bucata, mi se pare geniala coborarea, imi place cel mai mult din tot concursul. Inainte de coltii Chiliilor mai depasesc un concurent, si ma apropii de baiatul cu care m-am tot depasit pe ultima bucata. Totusi dupa atata coborare ficatul protesteaza si trebuie sa o las mai incet.

Incepe curba de nivel, si ma apropii usurel de baiatul din fata. In momentul respectiv nu pot sa zic ca aveam cine stie ce chef de tras si depasit, asa ca raman cuminte in spate o bucata, pana cand accelereaza departandu-se usurel. Pana la ultima coborare spre zarnesti, cand zic totusi sa incerc sa depasesc, asa ca plec mai tare la vale si intru pe asfalt cu cateva secunde avans. Sincer ma asteptam sa ma depaseasca pe asfalt, dar probabil cand l-am depasit i-a disparut lui cheful de tras asa ca distanta s-a pastrat aceasi pana la final. Oricum pe baza intrecerii de la Coltii Chiliilor pana in Zarnesti am mers destul de tare, astfel incat nu prea au mai fost resurse de sprint de final. Am scormonit pana la urma pentru cateva farame, si trec in cele din urma linia de sosire dupa 4 ore 45 de minute, pe 18 la open si inaintea primei fete. Mike a ajuns si ea pe 10 la open feminin, cu 34 de minute mai repede ca anul trecut.

La final, cautand farame de energie.

Anul trecut un jurnalul maratonului spuneam ca in timpul unui maraton nu are cum sa nu-ti fie greu. Si totusi la MPC-ul de anul acesta am mers cel mai flower-power dintre toate maratoanele de anul acesta, si inafara urcusului la Diana totul a mers ca la carte. Adica nu am avut crampe, cand simteau ca incep o lasam mai moale, nu mi-am scuipat plamanii, nu m-a durut nici un genunchi, nu prea am facut febra musculara. Astfel incat stau sa ma intreb daca nu trebuia sa trag ma itare de mine. Ori asta ori s-au aliniat planetele de data aceasta.

Au urmat cateva ore de incurajat concurentii, de stat cu prieteni de prin diferite colturi ale tarii la vorba, despre concedii si planuri de concedii, despre concursuri si planuri de concursuri. Ore extrem de faine, pacat ca parca sunt prea putine.

Si acum cu laudele. MPC a fost cel mai bine organizat maraton la care am fost anul acesta. Tot in aceasi categorie sunt si EcoMaratonul, Hercules si 7500. Doar ca MPC-ul are ceva in plus la atmosfera, istoric, si prestigiu. Intotdeauna apreciez un lucru bine facut, iar organizarea MPC-ului intra in categoria asta, printr-un fel de imbinare foarte reusita intre profesionalism si lucru facut cu suflet. Bravo si multuri pentru intreaga echipa de voluntari si organizatori.