Afara e o zi adevarata de ianuarie, un pic mohorata, cu un puf de zapada peste pamantul inghetatat. Intr-una din pauzele de plictiseala din timpul slujbei (lungimea ritualului si a predicii variaza destul de considerabil in functie de preot) ies impreuna cu Marius si cu Codrut si ne invartim printre mormintele din Tarlungeni. Cea mai veche cruce gasita in cimitirul ortodox de aici are mai bine de 200 de ani,dar pe langa biserica sunt destule morminte cu oase de acum 150 de ani. E un exercitiu cat se poate de intersant de imaginatie de a incerca sa acoperi 2 secole, cu toate generatiile, dramele si evenimentele istorice din tot rastimpul asta.

Mememto mori de luna asta e legat de moartea tatalui lui Suca, moarte ce a venit aproape de o zi pe alta. Acum 2 saptamani si un pic il vedeai pe mos cu berea si cu tigara in mana uitandu-se la cum fierbe gulashul in ceaun, acum e la un metru si jumatate sub pamant. Pe de alta parte atunci cand e sa se intample e mai bine sa se intample asa, din experienta mea comparand moartea bunicilor la care am crescut mare parte din copilarie as prefera oricand varianta rapida si neasteptata.

A merge la inmormantari e un obicei cat se poate de sanatos si nu doar pentru tentativa de suport moral pe care o oferi prin prezenta ta acolo celor care au ramas (tentativa care oricum nu are cum sa functioneze la ce se intampla in sufletele oamenilor ce fac parte din familie, golul ramas se poate doar estompa odata cu trecerea timpului). E un obicei sanatos cred eu pentru a-ti aminti ca la un moment dat cu totii o sa ajungem sub acelasi lut iar pentru a-ti trai cum trebuie viata ar trebui sa ai tot timpul in spatele mintii un pic de gandul asta. La fel de sanatos e sa te gandesti si cum te vezi pe tine trecand prin procesul de imbatranire ce te apropie gradual de moarte. In cazul meu sper sa pastrez o parte din indarjirea si de revolta in fata misterului final, iar legat de asta mereu in vine minte o strofa din Dylan Thomas (la care am ajuns binenteles prima data, ca toata lumea de la Interstellar, cu tot cu fiorul pe sira spinarii pe care l-am simtit cand le-am auzit pentru prima data):

“Do not go gentle into that good night,

Old age should burn and rave at close of day;

Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,

Because their words had forked no lightning they

Do not go gentle into that good night.

Rage, rage against the dying of the light.”

Cum se intampla cu adevarat lucrurile dupa 60-70 de ani e greu de zis si e un element considerabil de sansa legat de orice proces de degenerare. Poate ca la un moment dat acceptarea o sa stearga orice urma de indarjire. Poate la un moment dat pur si simplu te saturi de viata (probabil cea mai periculoasa ipostaza, ipostaza ce am vazut din pacate si indeaproape). Cel mai probabil o sa ai parte de un amestec dintre cele cele trei lucruri.

Dar daca in cazul meu as face exercitiul de imaginatie peste alti 20-30 de ani (mult mai multi oricum nu stiu daca prind daca mai uit la genele pe care le am) mi-ar place sa cred ca o sa ma pastrez suficient de sanatos pentru a putea in anii aia sa fac ceva suficient de nebun pentru a-i zice cu un pic de mandrie auto-ironica mortii: “Ha, te-am fentat si anul acesta, si nu oricum!”. Cam pe aceasi lungime de unda cu ce facea mosul asta de 70 de ani acum cativa ani dar cu multe alte idei proprii. Asta daca pana atunci nu da o masina peste mine cand sunt pe cursiera, daca nu ma ingroapa o avalansa sau daca nu ma lovesc intr-un mod nefericit de un copac la MTB, scenarii in ordinea inversa a probabilitatii apropo de sporturile pe care le practic acum.