Sa ai ziua de nastere iarna nu e chiar vis, mai ales atunci cand iti place sa petreci timp afara. Intr-un fel din punctul asta de vedere o invidiez pe Mihalea cu ziua ei de nastere din Augusut, zi pe care anul ce a trecut am petrecut-o super fain cu un urcus pe un varf de 2700 de metri din Slovenia in formatie de trei. A fost soare glorios, au fost temperaturi veritabile de vara si a iesit una din cele mai faine zile din concediul de vara, concediu spre care ar trebui sa scriu macar o postare ca un rezumat sau sa pun laolalta un jurnal foto.
In cazul meu a trebuit sa ma potrivesc cu ceea ce zeii vremii au pregatit pentru inceputul de februarie, respectiv un pic de viscol, un pic de whiteout si ceva zapada la munte dar nu suficienta pentru a merge pe schiuri chiar pe unde vrei tu. Partea buna e ca in schimb vremea a fost considerabil mai faina in saptamana de dinainte, asa ca intr-un fel mi-am facut plinul de soare, de rasarituri, de apusuri si de frumos in zilele respective, si cum in whiteout nu prea ai ce poze sa faci o sa umplu jurnalul cu poze din iesirile respective.
Constrans de conditii si cu o incalzire iminenta la orizont singura idee mai creata ce mi-a venit in minte a fost sa incerc o tura ceva diferenta de nivel in Postavaru. Cu cateva zile inainte ma gandeam la un Everesting, dar ziua clar nu era potrivita pentru asa ceva, si nici antrenamentul si echipamentul nu sunt acolo unde ar trebui sa fie. Pana la urma mi-am reasezat planurile cu o incercare de a urca cel putin 4100m, respectiv cate 100m verticali pentru fiecare an petrecut pana acum pe lumea asta.
Nu ma trezesc chiar cu noaptea in cap si prima urcare o incep impreuna cu Cornel la 7 si un pic, partiile si zapada sunt impecabile si atunci cand ajungem jos mixul de dopamina, endorfine si serotonina e fix acolo unde trebuie. Legat de obiceiul de a te trezi la morning glory, pe langa spectacolul rasaritului mai bine de jumatate din placere e atunci cand faci prima coborare pe partii impecabile, fara aglomeratie, cu tot muntele pentru tine. Si poate datorita jucariilor noi anul asta am inceput sa simt din nou un pic din placerea schiului la vale.
A doua urcare o fac cu Cornel si merge ceva mai bine si ajungem sus fix cand urca prima cabina, ne schimbam si facem o noua coborare pe partii impecabile. Cum jos e deja o coada considerabila nu coboara nimeni pe Sulinar, partie ce ramane de obicei impecabila pana mai tarziu. Pe coborare ii urmez pe Ber si pe Stefan, mai facem impreuna inca o urcare, bem un ceai la Pub sus la Kanzel. Whiteoutul variaza de la o ceata buna de taiat cu cutitul pe sus la conditii decente de la lac in jos, dar per total e chiar ok. Dupa incerc sa ma sincronizez cu Barza la gondola, gondola la care e o coada de minim 20 de minute asa ca fac urcarea a 4-a singur pe schiuri si ma sincronizez cu Barza la cabina mare. Planul dupamiezi e sa facem cateva coborari prin padurea si poienile dinspre Drumul Serpilor in speranta ca o sa mai gasim ceva pulver.
Pe partea cealalta a muntelui e liniste, nu bate vantul deloc si e vizibilitate ceva mai buna decat spre nord, pulverul in schimb il gasesti doar in zonele umbrite de padure si nici aici nu e continuu. Placerea coboratului pe aici extrem de aproximativa pentru mine, e prima tura in afara partiei pe anul asta si asta se simte. In plus una din legaturi e reglata s-a slabit si la fiecare trecere in zapada mai densa zbor de pe schiuri asa ca incerc sa cobor mai precaut. Imi iese in mare parte a timpului, pana cand reusesc sa zbor de pe schiuri la o bucata cu crusta mai densa si in timp ce recuperez schiurile imi dau seama ca m-am taiat destul de bine intr-un ciot. Imi dau seama dupa urmele de sange din zapada pentru ca durere n-am simtit nici la cazatura nici in orele si zilele de dupa. E probabil taietura cea mai adanca care in mod egal a durut si cel mai putin din cele de care am avut parte pana acum, inca nu-mi explic complet fenomenul.
Analizez daunele la sfarsitul coborari, deja pantalonii de bicicleta sunt uzi de sange in zona taieturii si deja ma gandesc ca urmeaza sa ma infiintez direct la urgente pentru o copca. Adevarul e ca ar fi fost loc inedit in care sa-ti petreci ziua de nastere. Mai pun un plasture (mersi Laurentiu), sangerarea se opreste dar ma hotarasc sa revin pe partie si sa cobor la masina. Laurentiu in schimb ramane la tocat pulverul si crusta pe un alt valcel, eu cobor prin acelasi whiteout la masina si cum ma simt bine ma hotarasc sa mai fac si ultima urcare. Pieile de pe schiurile de race nu se mai lipesc (nota pentru everesting, pe langa vreme buna ar trebui minim inca o pereche de foci, daca nu doua) asa ca pornesc din nou la deal, de data asta in ritm de melc. Primele 4 urcari au mers chiar rotund, dar acum in combinatia de oboseala, taietura, frig si sfarsit de zi cheful e la cote minime, singura parte buna e ca spre sfarsit se golesc partiile si pe coborare am din nou partiile doar pentru mine.
Cand ajung acasa curat taietura, pun plasturele, reumplu rezervele de energie si petrec restul serii scriind o postare usor contemplativa despre cat de mult sau cat de putin m-am schimbat de-a lungul anilor. Pentru anii urmatori in functie de antrenament promit sa incerc la un moment dat si un Everesting, cu logistica si nutritia potrivita mi se pare mult mai usor pe schiuri decat pe bicicleta. In acelasi timp imi dau seama ca nu sunt fan al petrecerilor pentru propria zi de nastere, la fel ca si cum sunt fan al petrecerilor de revelion. Nici faptul ca ai mai supravietuit un an nici faptul ca esti cu un an mai aproape de mormant nu mi se par deloc motiv de sarbatorire, iar socializare poate as se intample foarte bine si fara astfel de pretexte.
Leave a Reply