Povestea unei ture pe care voiam sa o fac de un an (bine, mai bine zis de o luna, dar teoretic se poate zice ca a trecut un an de atunci).

Si dupa o luna de incercat sa conving oamenii de tura asta, si dupa un revelion ce s-a intins pana la 6 dimineata normal ca in prima zi a anului mi-a fost imposibil sa gasesc doritori pentru a merge la munte. Nu-i nimic, in Iezer am mai fost de doua ori singur pana acum, acum multi ani cand era considerabil mai greu sa gasesc oameni care sa mearga la munte, din simplul motiv ca nu cunosteam toti prietenii pe care ii am acum.

Au iesit si atunci aventuri memorabile, poate voi ajunge sa povestesc la un moment dat si despre ele, dar tinand cont ca de pe vremea aceea nu am nici o poza, iar talentul meu de povestitor e in cel mai bun caz neutru nu cred ca ar iesi ceva prea interesant.

Astfel incat plec tarziu spre Iezer, singur in masina, culme a ineficientei motorii care ma face sa ma simt putin vinovat. Orele de condus trec repede, cu putin inainte de Campulung se zareste si Iezerul in lumina asfintitului, si odata cu el mi se intipareste si un zambet neconditionat pe fata. Ultimii 30 de kilometrii au fost pe zapada integral, si a fost chiar distactiv de condus pe el, si cu exceptia catorva sleauri create de apa topita.

Ajung la Voina odata cu venirea noptii, stiam ca oricum ma va prinde noaptea pe urcusul spre plaiul lui Patru, asa ca nu m-am grabit prea tare nici pe drum nici cu plecarea din Bucuresti. Dupa o scurta echipare ma astern la drum, pentru prima data aveam sa incerc si eu si schirile lui Mike, cele cu dynafit-uri la o tura mai lunga. Pe drumul zapada destul de multa, astfel incat tropaiesc fericit din schiuri pana in bifurcatia de unde incepe plaiul lui Patru. De aici incepe urcusul prin padure, pe care l-am facut de nenumarate ori pana acum, dar care e totusi atat de anost si lipsit de repere incat nu prea poti sa-i dai seama cat mai e de mers.

Pot sa zic apropo de mersul prin padure ca mersul prin padure noaptea singur nu ma prea incanta deloc, poate sa aiba legatura cu faptul ca am o imaginatie destul de bogata si cu filmele de groaza pe care le-am vazut in diferite momente de timp. In schimb lucrurile se schimba atunci cand ies din padure si cand incepe sa se zareasca prin noate creasta alba a iezerului. E un cer atat de plin de stele, lipsit complet de luna si complet nemiscat, iar plaiul e acoperit de 10cm de pulver si fasaie uscat un momentul cand trec cu schiurile peste el.

Un cer incredibil de plin de stele.

Si e liniste, se aude doar un zumzet de fond produs de reverberatiia tuturor paraielor care se scurg din munte. Doar stelele cazatoare mai intrerup din cand in cand nemiscarea peisajului. Stau si ma gandesc cum ar fi un bivuac mai sus de stana, cum ar fi privesti toata seara miliardele de stele care se vad de aici. Ajung in curand in stana, pe care o gasesc intr-o stare mai buna decat acum 6 ani cand am facut revelionul aici cu mai multi prieteni. Aceleasi incaperi imbracate in sindrila si bine izolate, cu priciurile in stare ceva mai buna acum. Ma mai invart putin pe langa stana, incerc sa pozez cerul instelat fara prea mare success dupa care ma bag la un linistit pana dimineata. Ca o paranteza, tinand cont ca sacii nostrii de iarna, 2 atta alaska vechi de 4 ani nu mai tin foarte bine de cald, si sunt si foarte voluminosi am zis sa incerc de data aceasta sacul de vara in combinatie cu pufoaica, care a facut fata cu brio dupa parerea mea, singura problema fiind o usoara senzatie de camasa de forta din cauza volumului ocupat de pufoaica.

Dimineata ceasul suna la 6, afara e inca intuneric, dar pana reusesc sa pornesc apare si prima geana de lumina. Arata extrem de interesant lumina rasaritului si felul in care primele raze de lumina incep sa coboare de pe varfuri pe versanti, totul in aceasi liniste nemiscata. Putin mai sus de stana reusesc sa sperii si un cocos de munte, iar cu putin inainte de Batrana zaresc si 4 capre negre care treceau creasta spre nord.

Primele gene de lumina.

Si primele raze de soare.

Ajuns in creasta dau de o zapada inghetata cu ceva scoici, doar pantele dinspre nord par sa fi pastrat zapada intacta si nebatuta de vant. Fagarasul se infatiseaza genial spre nord, iar spre Transilvania si spre Rucar-Bran se vede o mare de nori superba. La un moment dat incepe sa adie si vantul, aducand cativa nori inofensivi dinspre vest, dar scazand in acelasi timp destul de mult si temperatura. Pedalez cu spor, testez pentru prima data si sistemul de cutite pentru dynafit, care si-au facut treaba foarte bine pe pantele de sub Varful Rosu. Totusi una peste alta sistemul nu mi se pare la fel de eficient ca la diamir, deoarece cutitul nu e legat de talpa claparului in momentul in care flexezi claparul el nu se ridica, astfel incat din cate m-am prins mai mult mergi cu ele decat impingi schiul.

Doagele mele, partial de lemn.

Fagarasul intins de la un capat la celalalt.

Urcusul pe Iezerul Mare

Opera vantului.

Pe creasta de dinainte de Iezerul Mare renunt si la mersul pe schiuri si le pun pe rucsac, iar pe varf iau si o paza mai lunga pentru a ma pregati de coborare si pentru a ma bucura de priveliste. E genial ce priveliste poti sa ai de pe Iezerul Mare, se vedea un ordine Cozia, Buila Vanturarita, Capatanii, Parang, Lotrului, Fagarasul, Craiul, Bucegiul si Leaota. Varful mai are si alte amintiri legate de el, aici fiind locul unde in urma cu 4 ani in urma am cerut-o de nevasta pe Mike, intr-o zi de februarie batuta de vant.

Coborarea incepe ciudat, prima impresie fiind “ce e cu tandaricile astea” cand am incercat sa iau primele viraje cu schiurile de 160. Totusi pana la urma m-am prins cat de cat cum trebuie controlate, pana la urma tot schiuri sunt si desi aveam rucsacul in spate m-am bucurat de o coborare superba de pe varf, pe un pulver de 10 centrimentri pe un pat de zapada inghetata. Mi-a placut atat de mult incat ajuns in caldarea inferioare am mai dat inca o tura, de data aceasta fara bagaj pana in saua dintre Iezerul Mare si Iezerul mic si de acolo inapoi in caldare. Oricum mi se pare ca e chiar faina zona pentru schi, sunt o groaza de variante pentru toate gusturile.

Desenele mele, pe coala muntelui.

Coborand pe Vacarea, pe scoici si zapada inghetat.

O frumoasa incheiere de zi.

O chestie ineresanta e ca au aparut destul de multe drumuri forestiere pe care nu mi le amintesc din turele trecute, adica pe Vacarea am coborat continuu pe drum forestier pana la Voina, iar pe plaiul lui Patru parea sa fie croit un drum forestier nou pana la iesirea din padure. Defrisari evidente inca nu am vazut dar s-ar putea sa fie doar o problema de timp pana vor aparea, sper totusi din toata inima sa nu fie cazul.