Un pic mai multe poze aici.

Jurnalul ceva mai detaliat si mai plin de informatii utile al Mihaelei aici.

Mihaela a scris jurnal dupa jurnal saptamana trecuta, astfel incat nu mai pridideam sa aleg pozele pentru a avea ce pune in jurnal. La primele doua am incercat si am reusit sa scriu si eu 2 jurnale paralele, dar la al treilea m-am declarat invins si l-am amanat pentru saptamana aceasta. Totusi daca ma gandesc putin a trisat, o parte din jurnale fiind scrise deja e Kindle, iar finisarea lor a facut-o la munca.

Cred ca e foarte important sa scrii jurnalele si istorisirile la distanta cat mai mica de momentul in care se petrec lucrurile, altfel pe masura ce trece timpul intensitatea amintirilor si a experientelor incepe sa se estompeze. Nu uiti datele si locurile, dar amintirea trairilor incepe sa fie din ce in ce mai diluata. Pe de alta parte sunt momente in care chiar nu ai timp sa te asezi si sa scrii, mai ales in momentul in care alte activitati se inghesuie si iti umplu saptamana.

Revenind acum la continuarea istorisirii, dupa 2 zile petrecute la 2700m la Vernagthuette, ne trezim de dimineata si descoperim cu bucurie ca fereastra de vreme buna se prelungeste cu inca 2 zile, pe care vrem sa le umplem la maxim. Astfel incat dupa aceasi trezire matinala care ne-a intrat in sange, si dupa un mic dejun frugal ne asezam pe schiuri si pornim la vale, din pacate pe o crusta tocata si inghetata bine de tot peste noapte. Nu pot spune ca e schi ce facem in dimineata asta, mai ales cu rucsacii pe care ii avem in spate, ci mai mult un fel de supravietuire si o incercare de a cobora cat mai mult pe schiuri. Pe ultimele serpentine ale drumului din cauza lipse zapezii ne luam in cele din urma schiurile din spate.

Ajunsi inapoi in vale, privind catre Vent.

Ajungem in cele din urma la masina pe la 10, a doua oara inapoi la 2000m in 5 zile. De data asta stim ca ne asteapta un Tiramisu de supermarket pe care l-am pastrat special pentru momentul respectiv. Si tare bun a fost, chiar daca putin cam inghetat de gerul de peste noapte. Sunam sa facem rezervare la Martin Busch Huette, o alta cabana situata la 2500m pe fundul unei alte vai din zona.

Refacem bagajele, de data aceasta cu ceva mai putina mancare, si ne urcam din nou pe schiuri pentru o scurta coborare pana in Vent, de unde incepe urcarea catre cabana. Dupa o scurta urcare pe o partie de 500m lungime, intram pe un drum forestier ce serpuieste pe marginea unei vaii largi. Vremea e neasteptat de buna, iar in departare se vede Similaum (3606m), varful pe care vrem sa urcam maine. Arata foarte tare valea, de dimensiuni mult exagerate raportata la vaile glaciare din muntii nostrii.

Poteca e extrem de prietenoasa cat tine forestierul, Mike chiar glumeste ca poate dam de prima cabana care e aprovizionata cu snowmobil-ul. In schimb totul sa naruieste cand dupa un cot al vaii ni se infatiseaza un traverseu imens, contiunu pe o poteca rascaita si inghetata de toti cei care coboara pe schiuri de la cabana. Toate in mijlocul zilei, intr-o atmosfera inabusitoare fara nici un fel de vant, astfel incat singura varianta e sa continui sa te misti cu o viteza cat de cat constanta pentru a se mai misca aerul pe langa tine. Sau tu pe langa aer, pentru a fi ceva mai exact.

Fix inainte de cabana dam si de cateva portiuni inghetate si iar punem coltarii de schiuri, si in jur de 15:30 ajungem la cabana. E fix ora la care toata lumea ajunge inapoi la cabana, cand incepe sa se umple sala de mese si cand muntele incepe sa redevina pustiu. Desi sunt ceva cam obosit de cele doua varfuri de ieri, tot mi se pare rau de vremea buna si dupa ce ne gasim priciurile ma urc din nou pe schiuri pentru a profita de ultimele ore de lumina.

In anumite momente stau putin sa ma intreb daca nu cumva sunt putin bulimic la capitolul munte. Cam la asta ma gandesc si acum cand urc catre un varf de 3400m, Hauslabkogel, in vreme ce Mihaela sta pe terasa cabanei si citeste, iar toti ceilalti oameni de la cabana au inceput sa manance si sa petreaca in sala de mese. Suntem plecati de azi dimineata de la alta cabana, pe traseu de 10 ore, si totusi indemnat de cerul senin si de vremea superba nu pot zice ca a fost suficient. Sau cel putin inca nu.

Urcand catre Similaum.

Inca putin pana la cabana.

Macar am din nou urme, in schimb zapada in partea inferioara e aceasi crusta pe care am coborat si de dimineata, astfel incat entuziasmul si dorinta mea de a ajunge pe varf nu sunt la cele mai inalte cote. In schimb pe masura ce urc lumina devine din ce in ce mai blanda, cerul din ce in ce mai albastru si imi dau seama ca merita urcusul pana aici, si ca nu mi-as dori sa fiu in nici o alta parte. 2800m, 2900m, incep din nou sa vad peste muchiile din jur, 3000m si dau si de pulverul mult cautat, 3100m si imi dau seama ca desi e cam tarziu (18:30), as avea totusi timp sa ajung sa varf, 3200m urc pe partea umbrita a ghetarului, e frig dar cu motoarele turate la maxim urc in ritm de concurs intr-o intrecere cu lumina si cu apusul soarelui, 3300m, tot ritm de concurs intrerupt de cateva momente fotografice, si in cele din urma la 19:10 ajunge in cele din urma pe varf.

Un varf doar pentru mine, fara nimeni in jur, cu nesiguranta apusului si a luminii care nu mai dura chiar asa de mult, intre varfuri de peste 3500m, cu o coborare in fata. Acum pot sa spun ca e indeajuns, si din momentul respectiv stiu ca tot drumul de 800km din Berlin s-a meritat pe deplin, si ca urmeaza de acum incolo e un fel de bonus.

Similaum in lumina blanda a inserarii.

Ajuns pe varf.

Totul incepand cu prima coborare de 500m diferenta de nivel prin pulver, pe micul meu culoar strajuit de urmele celor care coborasera de pe varf cu cateva ore inainte. Schiez prin albastrul crepusculului, cu miscari care incep sa se lege in ciuda doagelor prea subtiri, cu ultima geana de lumina care inca se mai vede pe Similaum, cel mai inalt varf din zona la 3600m. Si din nou nu-mi doresc sa fiu in alta parte, si imi pare bine ca nu am ramas la soare la cabana, si stiu ca in orele respective am fost pe drumul cel bun.

Seara revin in schimb la indeletnicirile momentului, inca sub visarea momentului de acum o ora. Aici intervine din nou avantajul schiului, la apus esti singur pe un varf, iar peste o ora esti in prispa cabanei fierband la primus masa de seara. Care in seara asta a intrat incredibil de bine, un orez cu gulas care ne-a uns pe suflet.

Urmatoarea zi dimineata din nou aceasi trezire matinala, si aproape reusim si de data aceasta sa plecam primii de la cabana. Din fericire din nou avem urme si urcam in urma unei alte echipe, un mos si o baba pe undeva pe la 50-60 de ani care urca in anumite momente cu mult mai mult spor decat urcam noi. Si e din nou frig, probabil pe undeva pe la -10/-15 grade, cel putin pana in momentul in care iesim la soare. Probabil dintre toate varfurile pe acesta am urcat cel mai repede, profitand la maxim de urmele inghetate din zilele anterioare, si de zapada buna de urcat.

Pe platoul dinaintea varfului.

Varful ne pacaleste in schimb cu scara si dimensiunile, incat dupa un moment de genul “chiar sunt 500m diferenta de nivel pana pe varf?”, si dupa o ora de mers ne dam seama ca harta are dreptate si ochii nostrii sunt cei care ne insala. Ajungem in locul in care se lasa schiurile si ultimii 100m diferenta de nivel ii urcam cu coltari si piolet, desi e zapada buna si nu ar fi neparata nevoie, dar daca tot i-am carat pana aici macar sa ii si folosim.

Dimineata e superba si intru intr-o mica frenezie fotografica, incercat sa surpind cat mai mult din jur. Si acum fata de zilele alterioare avem repere, vedem varfurile pe care am urcat sau am vrut sa urcam in zilele de dinainte, stim nume, stiu vai, stim locuri. O noua pata alba de pe harta noastra a devenit mai cunoscuta, dar uitandu-ne in jur ne dam seama ca nu ajunge o viata pentru a cunoaste toate petele albe din muntii pe care ii vedem in jur. Oricum momentul e sublim, nu bate vantul de loc, si chiar daca in anumite momente impartim varful cu inca 2 echipe (dintre care in una din ele era si un mos trecut bine de 60 de ani) e loc suficient pentru toata lumea. Mi-a placut mult mai mult decat pe Mont Blanc, si sunt convins ca sunt multe varfuri din Alpi care sunt la fel de frumoase la momentul potrivit.

Folosind tot echipamentul din dotare.

Buna dimineata soare.

Privind in departare.

Zabovim putin pe varf, dupa care urmeaza o coborare superba pe ghetar, perfecta pentru a incheia cele 7 zile petrecute pe munte. Atat de perfecta incat nu rezist si mai urc inca odata de la 2700m pana la 3300, pentru a o repeta. Acum chiar sunt convins ca nu poate fi o incheiere mai perfecta, si ca ultimele zile nu aveau cum sa fie mai pline decat cum au fost, mai ales ca un front de precipitatii incepe deja sa invaluie masivul dinspre vest.

Si incheierea perfecta, fix pe mijlocul pantei.

La cabana urmeaza o masa de pranz formata din paste, strudel si Cola, dupa care vine in sfarsitul momentul in care trebuie sa coboram pentru ultima data la masina. De data aceasta pe schiuri pe traverseul rascait, printr-o zapada cam fleoscaita, pe o vreme care s-a stricat iremediabil. Ajungem in cele din urma la masina, si dupa o scurta deliberare dupa ce aflam cum o sa fie vremea ne hotaram sa coboram pe Valea Oetz-ului, in cautarea unui camping si in asteptarea unei zile cu vreme buna. Si totusi pana acum au fost 7 zile superbe, petrecute peste 2500m, cu multe varfuri, si cu mult bronz hilar, cu zapada foarte buna, cu singuratate dar si cu cabane faine, 7 zile perfecte.

Momente perfecte.