Am zis ca printre povesti despre ski pe viscol si prin temperaturi negative sa mai pun si o povestire din vara trecuta, si din care au ramas destul de multe lucruri nepovestite.
Asa se face ca dupa aproape 6 zile consecutive petrecute la catarat a urmat si o zi cu o prognoza mai nefericita, respectiv ceva ploaie la jumatatea zilei. Ziua s-a potrivit la fix si cu ziua in care pinguinii planuiau sa mearga la lacul Sorapis, astfel incat ne-am alaturat si noi grupului jovial de peste 15 oameni. Lasam masinile in Paso Dei Tre Croci, si de aici pornim agale pe poteca care urca usor ascendent catre lac. Nu va puteti imagina cat de multa lume de toate varstele era pe traseul acesta, de la copii pana la batrani de 70 de ani. Mi se pare o diferenta imensa intre plansa de varste pe care o gasesti pe poteci la ei si plansa de varste pe care o gasesti la noi, la noi practic sunt foarte multi care fac chestia asta in tinerete vreme de cativa ani, dupa care dispar din peisaj. La ei plansa de varste e acoperita aproape in mod egal, de la 3 la 70 de ani.
In vreme ce urcam vremea da si primele semne de inrautatire, aparand primele semne ale unei ploi de vara. Noi am avut norocul ca ne-a prins exact langa o grota in care ne-am adapostit vreme de 30 de minute, in schimb ceilalti fiind putin mai in fata nu au fost la fel de norocosi si au ajuns destul de uzi la cabana de langa lac.
Pornim si noi dupa ce se termina ploaia, facand slalom printre baltile care s-au format si dupa o mica pauza la cabana care se aglomerase in mod extrem intre timp purcedem sa vedem si lacul.
Acum trebuie spus ca desi era dupa ploaie si culorile lui nu erau chiar asa de intese, desi il mai vazusem in poze inainte tot ne-a facut o impresie initiala extrem de puternica. Nu se compara cu nici un alt lac glaciar pe care l-am vazut pana acum, fie in Romania fie in afara, are o culoare ce pare a fi din alta lume. Chiar e wow, si in momentul in care iesi din marea de jnepeni si ti se dezvaluie nu ai cum sa nu exclami admirativ.
Ne hotaram sa facem in incojur al lacului, prilej pentru un traverseu ceva cam expus cu riscul unei aterizari in apa, dar si o ocazie foarte buna pentru cateva poze interesante. Era deja ora doua, si parca tura mi se parea cam scurta pentru ziua respectiva, astfel incat mi-a venit in minte ideea unei traversari a masivului Sorapis, cu ajuns Cortina D’Ampezzo, din pacate singurul care a percutat a fost Mihai.
Acum cateva cuvinte despre Mihai(satov), cu el am fost pe cam toate traseele mai taricele pe care le-am facut in Dolomiti, si am facut impreuna cateva ture care mi s-au parut superbe. Inalt, pe undeva pe la 2 metri, extrem de atletic, sportiv, partener de coarda de nadejde, prieten bun. Si cam toata iesirea din Dolomiti a facut-o in sandale, de la accesul la traseele de catarat, la retrageri pe Via Feratta dificile pana si la tura din Sorapis. Dar probabil in mintea mea va ramane imaginea unui soldat roman inalt, in sandale, alergand pe poteci intr-o furtunoasa zi de vara.
Astfel incat incepem sa urcam cu spor de la lac, in directia unuia din putinii ghetari ramasi in dolomiti, suspendat undeva intr-o caldare glaciara inconjurata de pereti de stanca umbrosi. O parte din culoarea lacului Sorapis provine din apele care se scurg din ghetar. Pentru Mihai e primul ghetar pe care il vede. Pe mine nu pot sa zic ca ma impresioneaza prea mult, in comparatie cu ghetarii pe care i-am vazut acum un an in Mont-Blanc e incomparabil mai mic.
De aici traseul avanseaza printr-un fel de vale pietroasa, suntem singuri la ora asta pe traseu si zona are un aer putin straniu datorita linistii. Urcam rapid o via ferata scurta ce ne scoate intr-o inseuare la 2700m, de unde vedem grupuri de nori amenintatori deasupra tuturor masivelor alaturate. Era deja ora 16:15 si noi trebuia sa ajungem in Cortina, la 1500m sub noi, inainte de plecarea ultimului autobus la 18:15.
Si acum putin despre alergatul la munte, am avut o discutie acum cateva zile cu cineva care nu intelegea de ce ai vrea sa alergi pe munte, de ce ai vrea sa participi la maratoane montane sau la alte competitii de genul acesta. Sincer, pana acum un an nici eu nu intelegeam prea clar.
Acum desi din punct de vedere rational nu sunt de acord cu competitia, deoarece privesc ca in orice domeniu ar trebui sa te straduiesti sa devii mai bun, si nu mai bun decat altii. Dar nu totul e doar rational, si o mare parte din ceea ce suntem e si instinct, iar competitia e scrisa destul de adanc in materialul in care suntem facuti. Asta pe langa modul in care te formeaza societatea de cand esti mic.
Si acum despre motivul pentru care ai alerga la munte, in cazul meu e simplu, alerg pentru ca imi place. Dar pe langa asta la alergat, la fel ca si la schi si la catarat, dai din cand in cand de momente in care totul face click, momente in care esti complet absorbit de ceea ce faci, in care nu simti greutate si totul vine natural, in care adrenalina te tine in priza. Si mai e si senzatia de epuizare de la sfarsitul zilei, senzatie ce poate creea dependenta. Pentru mine sunt motive mai mult decat suficiente.
Revenind la acea zi de vara din Dolomiti, coborarea pe care am facut-o pana in Cortina a fost de departe cea mai extrema chestie pe care am facut-o pe poteci marcate pana acum. Unul din chestiile specifice alegatului la vale e ca poti sa alergi cu o viteza mai mare decat ai putea sa o sustii pe plat, pentru ca pana la urma te ajuta gravitatia sa o iei la vale. Pe de alta parte si poteca se preta foarte bine la alergat, in serpentine, printre jnepeni, nu foarte abrupta si nici foarte accidentata. Si acum imi amintesc foarte clar experienta acelei coborari, felul in care zburam printre jnepeni, sarind peste pietre, crengi si bolovani. Aderenta nu conteaza, oricum esti intr-o miscare continua la vale, iar picioarele si betele servesc decat ca stabilizare a traiectoriei. Gafaim, gafaim mai tare decat la alergarea pe plat, de putine ori mi s-a intamplat chestia asta alergand la vale.
Ratiunea nu mai exista, totul e instict, esti din nou vanatorul care alearga dupa prada. Respiratia lui Mihai la cativa metri in spatele meu, maresc putin ritmul, am timp sa ma intreb cum de o putea face chestia asta in sandale. Adidasii muscand din lateralele potecii, in pamantul gras al potecii. Amintiri de copil alergand la vale printre livezi. O senzatie indefinita de plutire, de libertate.
Leave a Reply