Sunt intr-o intrecere cu soarele, intrecere din care din pacate soarele pare sa iasa victorios. Singur prin padurile tapetate de chiciura ale muntilor Mehedinti, dupa ce am iesit din plafonul de ceata si dupa ce am inceput sa intrezaresc soarele, imi dau totusi seama ca e prea tarziu si ca apusul ma va prinde tot in padure, fara nici un fel de deschidere si fara posibilitatea de a incadra ceva.

Totusi nu sunt chiar singur, si un catel pe care l-am botezat Vasile ma insoteste de cand m-am despartit de ceilalti. Initial am zis ca ma urc putin prin padurea invaluita de ceata, dar dupa o jumatate de ora mi-am dat seama ca as avea sanse sa ies deasupra norilor. Dar traseul si culmea larga impadurita ce urca spre poiana Cicilovete pe care ma aflu acum nu promit nici un fel de deshidere si nici un punct de belvedere.

Chiar si fara deschidere momentul e magic, genul de momente care iti umplu inima de fericire si care iti arata ca esti pe drumul cel bun. Genul de momente in care nu poti sa nu te minunezi de cate frumusete e in jur. Singur, intr-o padure de cristal luminata de razele rosii ale apusului, impreuna cu un catel alb.

Si totusi dupa momentul apusului, ma hotarasc totusi sa mai urc putin si dupa inca un urcus pieptis dau si de punctul de belvedere mult cautat, prilej bun pentru sedinta foto in care m-am pozat in premiera cu ajutorul unui trepied. E putin din categoria eu centrez, eu dau cu capul, eu stau in poarta, dar o sa trebuiasca sa o ma obisnuiesc in ideea expeditiei care urmeaza. Si pe de alta parte pot fi un subiect de pozat extrem de cooperant si rabdator.

La coborare in schimb padurea misterioasa si invaluita de ceata de la urcare devine un mic cosmar, si pare un pic rupta din platoul unui film de groaza, mai ales cu ochii sticlind in noapte ale catelului care da ture pe langa mine. Daca mai pun la socoteala si momentele de usoara ratacire a traseului imaginea e aproape completa.

Si totusi pentru a fi tabloul complet, la un moment dat dam si de doua jivine neidentificate, care l-au des cumpanit chiar si pe bravul Vasile. Trebuie spus ca totusi Vasile nu cred ca vazuse mai mult de 2 primaveri, astfel incat mai are timp sa stanga experienta. Dar dupa ce am vazut ca jivinele isi vad de treaba lor, fornaind cateodata usor nervos, si dupa ce am gasit un ciomag cu care as fi putut infrunta si balauri si cu ceva galagie ne-am facut curaj si am ocolit presupusii cerbi sau mistreti.

Cam aceasta ar fi poveste unei prime zile in Cernei, cu prieteni dar si singur, cu o tura mai de relaxare dar si cu putina aventura, cu ceata dar si cu o mare de nori si cu un apus care desi nu a fost fotogenic nici nu va fi uitat prea curand.

Caprita este de acord.

Cu Vanturatoarea in Fundal.

Vanturatoarea.

Pentru a arata ca si Claudia poate sa fie aproape la fel de inalta ca Andrei.

Jucausul Vasile impreuna cu Em.

Primii pasi in padurea de argint.

O ciocolata de casa?

E doar pentru mine!

Mihaela la inaltime.

Fotograf cutezator.

Chiciura, frunze cazute si voie buna.

Meditativ.

Copacelul de argint.

Padurea misterioasa.

Drepti!

Mister.

Iesirea din marea de nori.

Apusul zilei.

Mileu albastru.

Acasa.

Plutire.