Imi place sa alerg. E unul din sporturile care mi se pare ca te munceste cel mai mult, mai ales daca alergi din toata inima si dai tot ce poti din tine. Comparabil si poate ceva mai bun e inotul, in schimb pentru a alerga nu ai nevoie mai de nimic in afara de o pereche de adidasi si dorinta de a iesi in parc sau pe stadion.

Ideea de la Maratonul Pietrei Craiului aparuse mai de mult, si cum toti oamenii care au participat mi-au zis ca le-a placut foarte mult m-am hotarat sa particip si eu anul acesta. De antrenat e mult spus ca am reusit sa fac ceva coordonat, si cred ca toate iesirile de alergat de dinainte de Maratonul Pietrei Craiului pot sa le numar pe degetele de la doua maini. Am iesit impreuna cu Rudy, Corina si Em pe stadion in Giulesti, si am mai iesit de cateva ori prin parc prin IOR, dar in general mi-e destul de greu sa sistematizez un antrenament, astfel incat ideea era in primul rand sa ies sa alerg. Cel mai mult alergasem 12km in una din iesiri, ceea ce venea dupa 12km era necunoscut pentru mine.

Vineri seara plecam din Bucuresti, eu, Mike, Em si Rudy, si ne oprim pe drumul spre Cheile Rasnoavei pentru a pune cortul. Dimineata ne trezim 6:20, afara ploua asezat si baltile s-au strans deja prin jurul cortului, astfel incat trezirea chiar cere un efort de vointa. Mike voia initial sa mearga la catarat la Diana, dar pentru ca vremea era dubioasa se hotaraste impreuna cu Em sa faca si ei traseul maratonului in afara concursului.

Ajungem in Zarnesti, trec repede inscrierile si echiparea astfel incat la 9:10 ne gasim stransi la linia de sosire impreuna cu alti 300 de oameni in asteptarea startului. Multi oameni cunoscuti, multi oameni care par foarte bine antrenati. Eu unul mi-am propus un singur lucru, sa dau totul din mine si sa alerg pana nu mai pot. Motiv pentru care am plecat si fara nici un ceas la mine, nu am stiut cat timp a trecut decat in momentul in care am trecut pe la check-point-ul de la Diana. Afara ploua si e frig, am plecat cu o pereche de colanti si cu o bluza de corp pe mine, ceva de back-up in borseta din spate, ideea e sa ma misc suficient de repede cat sa nu-mi fie frig.

9:15, se aude AC/DC pentru motivatie din boxe, un start fals de incalzire dupa care ne intoarcem la linia de sosire. 9:20 numaram cu toti cu voce tare, 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 si incepe. Plec de undeva din spate si pana la fantana lui Botorog depasesc multa lume, ma simt bine pe asfalt si ritmul imi convine, imi propun sa ajung mai repede in locul in care incepe urcusul spre Magura pentru a evita aglomeratia. Sunt geniale incurajarile copiilor care erau pe forestierul care merge catre fantana lui Botorog.

Sar sa trec raul catre Magura, si pleosc cu sosoni in apa, oricum nu conteaza, in maxim 40 de minute cred ca eram cu totii uzi pana la piele. Pe urcus incep sa ma gandesc daca totusi nu e prea alert ritmul in care am plecat si in care am mers pana acum, nu ma simt prea bine dar incerc sa trag de mine in speranta ca in curand ajungem pe teren mai plat.

Ajungem pe forestierul care merge spre casa Folea, e namol cat casa, marea noroiala… Ploua si ma tin o vreme de un pluton care pare sa mearga bine. Ma termina alternanta portiunilor de urcare unde trebuie sa ma opresc din alergat. E greu sa te pornesti din nou la alergat exact in momentul potrivit. De pasesc si sunt depasit, au trecut deca cam 45 de minute de efort intens, exact cat o iesire obisnuita la alergat pentru mine, abia au trecut 8km si ma intreb ce caut aici. E o senzatie foarte ciudata sa te simti extenuat si sa stii ca inca nu a trecut nici un sfert din cat urmeaza.

Pe forestier ma prinde din urma si Alin, unul din gemeni. Incerc sa ma tin dupa el si merge, chiar il depasesc pe urcusul spre Saua Joaca. Pe urcarea ma simt bine, si castig teren fata de ceilalti. Mai greu e la coborare unde mi-e greu sa dau drumul la picioare si in general ma infranez in bete pentru a scuti genunchii.

In Saua Joaca bate un vant rece, noroc ca decat pentru o scurta perioada de vreme. Trec pe langa mine Tori impreuna cu inca un baiat, incerc sa ma tin pe coborare de ei si de Alin si ajungem la punctul de alimentare de la Table. Incerc sa bag cat mai multe lichide, de la inceput pana aici nu am baut aproape nimic, plec repede incercand sa ma tin de Alin. La alergare pe plat nu prea am sanse, mai recuperez la urcare, de-abia astept sa inceapa urcusul spre saua funduri pentru a se termina alergarea.

Incepe urcarea si ma apropii de Alin, dupa ce iesim din padure il depasesc impreuna cu alti 2 oameni pana in Saua Funduri. Urcusul a mers bine, aveam destul de multa energie, dar simteam ca am tras poate prea tare pana atunci. Nu conteaza, strategia nu prea exista pentru mine astfel incat ma gandesc care poate sa fie cel mai rau lucru care se poate intampla daca tragi cat poti toata cursa. In saua Funduri cica erau -2 grade, cinste salvamontistilor care au stat in zona pe o vreme cum a fost cea de Sambata.

La coborare stanca uda, noroi si corzi de care sa ne ajutam. Si fara timp mort, astfel incat ar fi trebuit sa te si grabesti pe acolo. Mie mi se pare imposibil, merg cu grija ca sa nu-mi rup oasele si mai ales betele pe care le luasem cu o zi inainte. Trec de portiunea cu coarda, dar traseul nu prea se domoleste, mi-au intrat pietre in bocanci dar vreau sa ma opresc sa le scot.

Trec pe langa mine doi care coboara kamikadze pe langa mine, imi zic ca daca pot si ei sa mearga in ritmul asta de ce n-as putea si eu. Dupa doua trante, un deget belit si un carcel la gamba renunta si continui sa merg in ritmul meu. Mi se pare foarte psihologica partea pana la Umerii Pietrei Craiului, teren foarte accidentat pe care nu prea poti sa alergi, multe urcusuri si coborasuri, acum totul fiind ud si plin de noroi.

La un moment dat cedez psihic si ma asez in fund si ma apuc sa mananc jumatate de baton, gel, apa, imi golesc sosoni de pietre si ii dau mai departe. Intre timp ma depasesc Alin si Tibi. Pe Tibi il prind din urma si il depasesc inainte de Umeri, de unde incep sa alerg mai cu spor spre Spirlea, unde bag mai multa apa si ii dau drumul la vale.

Deja eram trecut de mult de punctul in care as mai fi avut energie calculata pentru ceea ce faceam in momentul respectiv, ma pandeau crampele cam de pe la inceputul coborarii spre Plaiul Foii. Si totusi, alergand prin ploaie ma simteam fericit in momentul respectiv, iar cand auzeam incurajarile diferitilor oameni de pe traseu simteam ca prind aripi. Le multumeam tuturor, si celor care incurajau, si celor care ne faceau poze, iar celor care stateau indiferenti le ziceam sa-i incurajeze macar pe cei care veneau dupa mine.

Se vede punctul de alimentare de la Plaiul Foii. Toti oamenii stransi acolo incurajeaza pe fiecare concurent de parca ar fi cel castigator si de parca ar fi terminat cursa. E greu de descris in cuvinte cum te simti in momentul respectiv, de fapt e de-a dreptul imposibil, participati si veti vedea si voi. La plaiul Foii ma prinde din urma si Tibi, dupa ceai cald, banane si struguri si plecam spre Diana. Mergem impreauna, Tibi e destul de rupt si nici nu prea stie ce urmeaza, ne propunem initial sa mergem impreauna dar merge prea incet, ii dau betele si iau niste bate din padure pentru a echilibra ritmul, il incurajez zicand-ui ca mai e putin, 15-10-5 min, si in cele din urma ajungem la Diana cam in acelasi timp.

Alergand fericit spre check-point-ul de la Plaiul Foii.

Simt ca mai am energie, de unde Dumnezeu nu stiu, iau betele de la Tibi si pornesc mai tare pe coborarea spre Coltii Chililor. Portiunea asta imi place, teren accidentat si nu prea totusi, chiar e trail-running si un trail-running fun. La Coltii Chiliilor erau cativa copii de gimnaziu impreuna cu un profesor, si oamenii de aici te incurajeaza de cum te vad, de cand iesi in culea dealului. Genial, bag si aici banane si ceai si pornesc mai departe. Eram oarecum consolat ca nu mai pot prinde pe nimeni si ca nu mai pot sa fiu depasit de nimeni astfel incat alerg in ritmul meu pe curba de nivel ce ne poarta spre Zarnesti.

Cu aproximativ 3km inainte de Zarnesti apare din spate Gianina care alearga intr-un ritm mult peste ce alergam eu in momentul respectiv, urmarita din spate de Ioan care incerca sa o prinda din urma. In momentul respectiv mi se umfla in mine orgoliul de barbat si imi propun sa ajung inaintea ei la linia de sosire. 2 km alerg intr-un ritm mult peste ceea ce am alergat in ultimele 2 ore, trag cat pot dand drumul la picioare, sarind peste balti si peste noroaie.

Ajung pe sosea si incerc sa tin ritmul, mai e 1 km pe sosea si incerc sa trag de mine dar nu mai am cu ce, mi se pun crampe la pulpe si incerc sa trag de mine dar nu mai pot, organismul nu ma mai ajuta, literalmente nu mai pot, cu 500m inainte de sosire ma opresc infrant. Imi dau pumni in pulpe pentru a debloca motorasul, ma depasesc si Gianina si Ioan, pornesc in cele din urma functionand cu rezerve pe care nu le stiam ca le am in mine, alerg incetisor cu muschii pulpelor blocati pana cand intru pe ultimii 50m inainte de sosire. Aici lumea incurajeaza la fel pe toata lumea cu fluiere, talangi, strigate… Simt ca prind aripi, mai sunt 50m si s-a terminat, uit de crampe, de oboseala de splina si de tot si sprintez spre finish, sprintez cu aceasi viteza cu care as fi sprintat si la inceputul cursei si trec linia de sosire.

Si s-a terminat, dupa 5 ore 31 de minute si 37 de secunde de efort continuu, de lupta, de chin si de bucurii, acum s-a terminat. Iar in timpul respectiv mi se pare imposibil sa nu-ti dai seama in timpul unui maraton ca alergi nu impotriva altora ci impotriva ta in primul rand, astfel incat in momentul in care termini, infrant si invingator in acelasi timp iti dai seama ca ai realizat ceva, ca ti-ai depasit limite care nici macar nu stiai ca exista.

La sosire ma felicit cu toti cei care sunt acolo, ii incurajez pe cei care sosesc, ii felicit si pe ei, in timp ce mancam struguri, banane si prajituri. Stau si vorbesc cu oamenii, sosesc pe rand o groaza de cunoscuti pe care ii felicit de rand pana cand trebuie sa ma duc sa ma schimb. Dupa ce ma intorc ii incurajez pe toti cei care trec la sosire, incerc sa intorc fiecare incurajare pe care am primit-o pe drum. Rudy ajunge si el cu un timp bun de 7h:20, isi propusese sub 8h astfel incat a reusit mult mai bine de atat, ajunge si Corina la putin timp dupa, stam si vorbim cu cunoscuti din toate colturile tarii, stransi aici sa alerge impreuna in jurul unui munte drag.

In schimb una din cele mai tari chestii mi s-a parut ca Em si Mike, in bocanci si cu bagaje nu prea light au reusit sa ajunga in 9h:30 la linia de sosire pe acelasi traseu. Asta in conditiile in care Em isi rupsese mainile cu doua luni inainte si a mers cu foarte mare grija pentru a-si menaja mainile, iar Mike cu doua zile inainte ar fi vrut sa mearga la catarat in Diana, nici-decum sa faca traseul de maraton, iar de antrenat nu a iesit niciodata la alergat din liceu pana acum. Mi se pare cel mai bun exemplu ca pentru a termina maratonul Pietrei Craiului ai nevoie in primul rand de vointa.

Eu chiar ma bucur ca am dat tot ce am putut din mine, am facut o febra musculara cum nu am mai facut de ani de zile. Duminica cand ne plimbam prin prapastii am inteles si noi cum trebuie sa se simta mosii anchilozati, iar momentele in care trebuia sa ne ridicam erau momente de-a dreptul hilare.

Oricum tot respectul pentru toti cei care au participat la Maratonul Pietrei Craiului, si multe multumiri pentru cei care s-au ocupat de organizarea evenimentului. Si ca incheiere va recomand tuturor sa participati macar odata in viata la un maraton, fie acela montan sau de sosea, cert e ca un maraton e o experienta din care poti sa inveti multe, in primul rand despre tine insuti.