E luni si inca sunt sub vraja traseului, si inca sunt in pioneze la doua zile dupa traseu. Simt oarecum nevoia sa povestesc acum calatoria noastra pe verticala, desi am o groaza de rt-uri restante pentru ca pe masura ce trece timpul amintirile si mai ales intensitatea lor se va estompa.

Totul a inceput joi, cand am fost si eu la intalnirea de la sala lui Sainu in care ar fi trebuit sa se hotarasca anumite detalii despre eventuale viitoare reamenajari din Costila. Sincer mi se pare foarte tare ca s-a strans lumea, au venit nume mari care au participat la discutie, dar in acelasi timp am ramas cu o impresie negativa legata de cat de multe conflicte exista dintre diferite persoane, si cat de mult se cramponeaza unii oamenii de lucruri care s-au intamplat cu mult timp in urma, dar care le-au ofensat orgoliul in momentul respectiv. Oricum e clar ca trebuie sa se faca ceva, dar e bine sa se urmeze un cod dupa care se vor face reamenajarile, si dupa parerea mea nu ar trebui transformate trasee de alpinism in multi-pitch sport routes.

Pe undeva pe langa discutie m-am intalnit cu Rudy si cu Corina, si din vorbind despre weekend am aruncat o idee, Albastra varianta directa, traseu pe care nu mai fusesem nici unul dintre noi pana atunci, o calatorie de explorare pentru toti. Fast forward pana vineri seara si ne gasim toti trei la bordul Filofteei in drum spre Busteni. Plecarea a fost de altfel foarte interesanta pentru mine, e putin spus ca am fost cu capul in nori. Prima data mi-am uitat mancarea in frigider, dupa ce-am recuperat-o si am pedalat 5 minute mi-am dat seama ca am uita descrierile,m-am intors si dupa ele. La 5 minute dupa ce am plecat de acasa mi-am dat seama ca mi-am uitat casca, intoarce-te si recupereaz-o si pe aia, astfel incat am ajuns cu greu in sfertul academic la intalnirea cu oamenii. Si binenteles ca in drum spre Busteni mi-am dat seama ca mi-am uitat si geaca de gore impreuna cu scaritele, un inceput cat se poate de reusit pentru tura.

La refugiu lume putina, doar Octavian si Vio ajunsesera cu putin inaintea noastra. Dupa o masa frugala ne bagam la somn, nu stiu de ce dar de fiecare data la costila dorm bine, imi place refugiu si la refugiu, si imi place cand e lume putina.

A doua zi dimineata la 7 deja suntem in drum spre Circul I, prindem un rasarit frumos de soare pe drum si ajungem la Bolovan destul de devreme. Hotaram sa mergem in tandem lungimile pana sub fisura ascunsa, lungimile trec repede si castigam rapid in inaltime. Lungimea de deasupra locului ce se numeste “La Ruine” e aproape la fel de plina de pamant ca la inceputul verii. Imi amintesc cum atunci m-am chinuit sa sap un fel de urme in tarana, dar nici acum situatia nu e prea roz. Dupa aceasta urmeaza marea traversare si lungimea pana sub hornul de sub tendor unde regrupam pentru a lega urmatoarele doua lungimi.

In drum spre Circurile Vaii Albe.

Si peretele in care avea sa aiba loc calatoria noastra.

Pe lungimile de pamand de dinainte de Fisura Ascunsa.

Pe marea traversare.

Marea traversare.

Sub bivuacul 1.

La 30 fire.

Pana aici totul merge repede, dar de aici incepe “distractia”. Plec pe lungimea cu hornul si tendorul, mai fusesem cap pe aici cam acum un an cand am fost cu Catalin pe Albastra Mosului astfel incat stiam cu aproximatie la ce sa ma astept. Dar de data aceasta lucrurile stau altfel, totul e ud de la inceput, astfel incat catararea se transforma intr-o ramuiala intr-un horn ud in care te intepenesti cat de bine poti, in tip ce te picura in cap din izvoare nestiute ale muntelui, si in timp ce apa de pe peretii hornului ti se prelinge pe spate, eliminand orice notiune de uscat, de cald si de bine din ceea ce se intampla acolo. Una peste alta a fost odios, o experienta pe care nu as repeta-o prea repede, dar necesara pentru a trece mai departe.

Undeva in poza asta, in maruntaiele peretului era inghesuit si Rudy.

Corina intr-un fel de bavareza in portiunea de dupa tendor.

Rudy in regruparea de langa bivuacul 2.

Nusu incercand sa se incalzeasca.

Relaxare in bivuacul 2.

Nusu si Cristi in Bivuacul 2.

Nea Milica.

Cu toate ca a fost uda lungimea a mers mult mai repede acum decat acum un an, atunci stiu ca lungimea m-a stors efectiv, iar fiecare metru castigat era o adevarata victorie. Acum mergand prin aceleasi locuri nu puteam sa nu ma mir cand distantele se dovedeau mult mai mici decat dimensiunile la care le exagerasera amintirile mele. Intre timp in perete intrasera Nusu cu Cristi, care s-au miscat repede pe primele lungimi dar care aveau si ei sa patimeasca pe lungimiile de sub bivuacul doi. Initial cand am vazut ca s-au miscat mai repede ca noi am zis sa-i lasam in fata, in momentul respectiv ei erau in horn si noi bivuacul doi, astfel incat am zis sa asteptam pentru a nu ne intretese cu corzile mai sus. Cu toate acestea Cristi a mers destul de incet astfel incat dupa o ora de asteptam ne hotaram sa plecam mai departe. In traseu urmeaza o lungime scurtuta pana la Buturuga lui Enache , pe care a mers Rudi cap, urmat de Nusu, astfel incat in curand ne aflam 5 oameni fericiti pe Buturuga lui Enache. Una peste alta ne-a prins bine pauza din bivuacul 2, e un loc extraordinar, de fapt toate bivuacurile din traseu sunt locuri faine in care se merita se te opresti, puncte de respiro incarcate de istorie. Am stat, am mancat pe indelete, ne-am incalzit si ne-am uscat la soare, un loc mirific intr-un perete mirific.

Urmeaza lungimea pana in bivuacul 3, care se poate lega cu fisura cu lilieci daca pastrezi asigurari suficiente pentru ea. Aici pleaca Nusu primul dupa care plec cap la ceva timp dupa el. Lungimea e frumusica, la un moment dat intri intr-un horn foarte stramt, de data aceasta uscat, in care trebuie sa aplici niste tehnici de intepenire mai inedite pentru a trece mai departe deoarece nu ai prize foarte buna la picioare.

Pe undeva pe la sfarsitul lungimii, cu putin inainte de bivuacul 3, raman cu un piton teava in mana, eveniment in urma caruia ma trezesc zburand prin aer. Noroc ca hornul de dedesupt e surplombat astfel incat nu ma lovesc de nimic si ma opresc cam 10 metri mai jos, binenteles sub hornul pe care tocmai ma muncisem sa-l trec. Si dai si munceste din nou, astfel incat ajung transpirat si incalzit bine in bivuacul 3 unde mi se alatura in curand si Rudy si Corina. Rudy a iesit in exteriorul hornului pentru ca avea rucsacul in spate, iar Corina si-a legat rucsacul sub ea, hornul chiar e foarte stramt si decat daca esti foarte subtire ai sanse sa treci cu rucsacul in spate.

Pitonul cu pricina, concluzia: nu aveti incredere in tevi.

Urmeaza fisura cu Lilieci, care avea pe ea o teava si o pana de lemn, cu un inel bun totusi sub ele. Cu toate astea ca si cap chiar a fost un pic de morcov pana am pus un friend pe langa pana de lemn care se misca destul de dubios. Oricum fisura e un pic surplombata, iar deasupra ai deja tavanul, astfel incat pasajul e destul de aerian, trec in cele din urma si regrupez sub tavan.

Fisura cu lilieci.

Expunerea din regruparea de sub tavan.

Si acum tavanul, tavanul e de departea cea mai aeriana chestie pe care am facut-o pana acum, e incredibil cat de sus e, si cate sute de metri ai sub tine in momentul in care treci buza tavanului. Mie unul mi s-a parut cea mai frumoasa portiune a traseului, si desi a fost ceva de tras pentru ca nu aveam scarite a mers ok, a fost cusut bine si la premiera si dupa acea pentru a pregati tentativele de rot-punkt. E o senzatia greu de descris in cuvinte, te simti mic si vulnerabil dar in acelasi timp in siguranta, plutesti undeva in verticala peretului cu un vid imens sub tine, si totusi vidul nu te inghite, si tu urci trecand buza tavanului si lasand vidul in spate, martor al calatoriei tale si a multor altora de-a lungul timpului.

In prima parte a tavanului.

Aproape de iesirea din tavan.

In ultimele lungimi deja eram consolati ca o sa ne prinda noaptea, dar incerc totusi sa-i zoresc pe oameni pentru a prinde macar penultima lungime pe lumina. Lungimea pleaca initial tot pe o fisura cu multe pitoane, dupa care deviaza spre stanga trecand peste cateva praguri mai friabile pana in bivuacul 4, primul punct de respiro dupa 3 lungimi. Ajung acolo exact cand Cristi pleaca secund pe ultima lungime, in timp ce ii filez pe Corina si pe Rudy incerc sa memorez astfel linia traseului deoarece e clar ca va fi de mers la frontala. Sunt obosit dar imi dau seama ca mai e putin pana sus, iar perspectiva unui bivuac in perete nu e deloc imbucuratoare.

De fapt una din aspectele care mi-a placut la aventura noastra in traseu a fost o oarecare nesiguranta in reusita noastra. Eu cel putin n-am fost sigur ca vom iesi din traseu decat in momentul cand eram la 5m de creasta, cei 5 metri fiind de teren relativ usor. In rest mereu puteam sa dam de un pasaj in care sa ne chinuim sa trecem si sa pierdem mult timp, dar din punctul asta m-am simtit foarte bine stiind ca si Rudy si Corina ar fi putut incerca sa treaca cap eventuala portiune cu probleme. E un confort psihic pe care de obicei nu pot sa mi-l permit, atunci cand merg cap cu mike sau cu alt secund mai putin experimentat. Din punctul asta de vedere a fost foarte fain cu Mihai in Dolomiti, cap-schimbat in timp ce amandoi eram cam la acelasi nivel, iar traseele au mers repede.

Rudy imi da casca si frontala lui pe ultima lungime, a mea era extrem de chioara (binenteles ca printre alte lucruri uitasem sa schimb si bateriile de la frontala), si plec ceva mai prudent pe ultima lungime. Cred ca prima data cad cataram la frontala, si aproape toata lungimea e pe un traverseu spre dreapta, astfel incat merg cu grija pentru a evita o cadere in pendul. Am ceva emotii inainte de a ajunge la pitoanele de la piciorul de lemn. Eram si incredibil de obosit si de deshidratat, astfel incat mi s-a intamplat de mai multe ori sa mi se pune crampe la bicepsi si la antebrate, crampe carora nu aveam ce sa le fac decat sa le astept sa treaca, atarnat in zelb de pitoane.

Piciorul de lemn e inedit, practic e o nisa orizontala in perete, care initial e cam ingusta dar in portiunea finala se largeste suficiente si in care poti sa intri cu totul. Ma ramuiesc prin perete in bezna noptii, cu Busteni-ul luminat mult sub noi, e o portiune care imi place, amuzanta si inedita in acelasi timp, iar in timp ce stau in nisa ma gandesc cum trebuie sa fie noaptea in bivuacul 2.

Dupa piciorul de lemn urmeaza un ultim hei-rup si dupa 5 metri verticali pun in cele din urma mana pe creasta, si ma ridic deasupra doar pentru a fi intampinat de un vant rece. Dar senzatia de a iesi din traseu, mai ales dintr-un traseu care a fost in momentul respectiv la limita posibilitatilor tale e ceva deosebit. M-am simtit cumva implinit si multumit cu clipa in care eram, in bezna noptii, la iesirea dintr-un traseu care a insemnat si inseamna ceva pentru mine. Sincer pot sa spun ca eram fericit, iar daca rudy si corina ar fi fost atunci langa mine i-as fi luat in brate. Astfel incat dupa 13 ore de catarat calatoria mea pe verticala ia sfarsit, deja e clar ca in noaptea aceasta vom dormii in sacii de dormit la refugiu, chiar daca ne asteapta o retragere destul de langa. Rudy si Corina mai au insa o lungime de catarat pe intuneric, urmeaza sa se bucure si ei la piciorul de lemn, sa caute prizele pe intuneric, astfel incat ma apuc sa ma lupt cu corzile pentru a-i aduce langa mine. Dureaza putin pana ajunge si Rudy, ma amuz impreuna cu el in momentul in care trec piciorul de lemn, ma lupt cu corzile si incerc sa ma incalzesc desi vantul si frigul incep sa ma patrunda. In cele din urma ajunge si Corina, obosita, toti suntem obositi dar multumiti si fericiti, ne felicitam si ne bucuram. Ii grabesc pe oameni sa strangem cat mai repede corzile si sa ii dam la vale pentru a ne incalzi, deja si eu si Rudy incepusem sa dam in batait destul de tare.

Coborarea a mers fara peripetii, doar ca a durat ceva mai mult pentru ca eram obositi. De fapt cred ca nu am fost de mult nici unul din noi asa de obositi. In general mergeam putin inainte pentru a gasi poteca, si in punctele in care ii asteptam pe oameni am fost de mai multe ori la limita de a adormi in timp ce ii asteptam. Oboseala ne-a disparut cand am ajuns la refugiu, si cand la o gura de vin am inceput sa mai rememoram din traseu. La refugiu ne-am reintalnit si cu Nusu si cu Cristi, care avusesera parte de o retragere cu cantec, nici unul dintre ei neavand frontala la ei.

Una peste alta e un traseu care mi-a placut, ar fi mai frumos daca ar fi ceva mai curat si uscat dar a fost foarte frumos si asa, si imi pare foarte bine ca l-am facut acum, cand a fost o aventura, si ca l-am facut impreuna cu Rudy si cu Corina. Iar experienta tavanului si a piciorului de lemn imi vor ramane mult timp de acum incolo in memorie. Stiu ca am facut mult, dar totusi am fost in echipa de 3 si nici unul dintre noi nu pot sa zic ca e foarte rapid, si in acelasi timp daca nu am fi stat o ora in bivuacul 2 am fi iesit pe lumina din perete.

Si la final, poza care imi place de departe cel mai mult.

A doua zi a urmat un fel de recuperare activa, Rudy si Corina au fost pe fisura Insorita, iar eu cu Mike am fost pe primele doua lungimi din Rasucita si dupa aceea pe Intrerupta, in asteptarea ploii de la ora 12 ce nu a mai aparut pana la urma. Mi-au placut si Intrerupta si Rasucita, sunt trasee frumoase pe care poti sa mergi la liber si sa cateri. Pe la 16:00 ne urnim in cele din urma spre masini, dupa un weekend plin.