Pe drum, ca si in viata sunt momente si momente. Sunt momente in care, calare pe bicicleta si pe situatie te simti stapan al propriului destin si sunt si momente in care te simti ca o frunza manata la intamplare de vant. Care sunt cele care reflecta realitatea mai bine e greu de zis, dar cert e ca e placut sa ai macar iluzia ca ai fraiele in mana, sau atunci cand le pierzi complet macar sa fii consolat cu ideea.

Dupa ce in ziua de ieri problemele nu au incetat sa apara, in dimineata de astazi sunt oarecum consolat ca o sa trebuiasca sa le rezolv cumva si incep cu cusutul pantalonilor, pana la urma, in orice directie as lua-o astazi, ar fi ok sa nu am pantalonii rupti intre picioare. La fix cand termin cu cusutul vine si Akbar si dupa un mic dejun impreuna cu cei doi nemti vine momentul sa plecam in cautarea dentistului din Marand.

Marand cred ca a fost primul loc dupa aproape 300 de kilometri prin Iran care chiar arata ca un mic orasel, strazi, parcuri si toate cele, si cum are in jur de 200.000 de locuitori m-am gandit ca ar fi ceva sanse sa dau de un dentist decent. In cel mai rau caz in care nu gasesc un dentist decent, macar un plasture temporar pentru a putea manca si bea cum trebuie tot ar fi ok, iar dupa aceea pot sa rezolv problema in Tabriz sau in Teheran.

Intre timp apare si un prieten al lui Akbar care vorbeste chiar bine engleza si in cateva minute suntem in masina iraniana a acestuia (masinile din Iran merita o postare separata) si ne avantam prin traficul ce functioneaza aparent fara niciun fel de regula catre magazinul lui Akbar si catre un dentist care e in apropiere. Dupa primii pasi facuti in cabinet imi dau seama ca trebuie sa-mi cobor standardele putin in comparatie cu ce sunt obisnuit in Romania sau in vest, dar nu arata chiar asa de rau cum ma asteptam, adica peretii nu sunt din chirpici si chiar e faianta pe pereti.

Nu e nimeni la coada astfel incat ajung direct pe scaun si astept verdictul dentistului (care sincer, la fel ca multi dentisti din orase mici nu stiu daca chiar a fost la o facultate de stomatologie sau daca e format la locul de munca, dar as inclina catre ultima varianta). Iar in timp ce astept aici si in timp ce privirea mi se plimba de la scaunul vechi de dentist catre putinele ustensilele si care nu cred ca sunt sterilizate prea des, deja e destul de clar pentru mine ca nu vreau sa rezolv problema aici. Poate daca ar fi sa compar cu Romania, cabinetul cred ca ar putea fi comparat cu unul din anii 70 dintr-un mic orasel de provincie probabil.

Vine si verdictul dentistului, obturatie de canal si o zi petrecuta aici sau un plasture temporar si rostogolit problema pentru Tabriz sau Teheran. In minte hotararea era deja luata, astfel incat pleca dupa alte cateva zeci de minute si dupa cateva discutii legate de fotbal (aparent cea mai cunoscuta echipa din partea aceasta a Iranului e Tractor Sazi, astfel incat ma prefac ca stiu si eu de ea). Tot legat de fotbal si de Romania, inevitabil, vorbind cu oamenii, printre lucrurile cunoscute in partea aceasta de lume despre Romania sunt Hagi, Popescu si eventual Ceausescu. Si nu mi se pare deloc anormal, pana la urma pentru 95 la suta din lume Romania e o mica tara din Estul Europei, si e vazuta de oamenii din partea aceasta de lume cam cum vedem noi spre exemplu tari ca Ecuador sau Nigeria. Iar legat de Tractor, in Tabriz s-au produs tractoare romanesti la inceputul anilor ’60.

E timpul sa plecam de la dentist si sa ma intorc la bicicleta pentru a ajunge in Tabriz in seara asta. Dupa ce am vorbit cu Akbar si cu prietenul sau, aflu ca multe lucruri in Iran sunt complet diferite fata de Europa, spre exemplu oamenii au liber de joi dupamasa pana vineri seara, astfel incat maine desi e duminica se lucreaza peste tot si am ceva sanse sa gasesc un dentist.

Dupa ce recuperez bicicleta ma reintalesc cu cei doi francezi intalniti cu 2 zile in urma si pedalam oarecum impreuna cei 60 de kilometri pana in Tabriz. Totusi oamenii au mult mai putine bagaje si sunt mult mai rapizi, mai ales daca mai pun la socoteala si pauzele mele de facut poze, dar cum drumul e unul singur ne tot intersectam la pauze. Traficul in schimb e incredibil si e cuplat cu un vant extrem de puternic din laterala ce ne impinge spre mijlocul drumului astfel incat pedalam mai tot timpul inclinati catre vant. Uitandu-ma pe prognoza, dupa ce am ajuns in Tabriz oamenii spuneau vant de cam 100-120 de kilometri la ora, un mic uragan pe podisul iranian.

Si cum trebuia tot timpul sa fii atent si la trafic si la vant, si trebuia sa muncesti si impotriva lui pentru a mentine directia, cei 60 de kilometri nu au fost deloc usori. Odata ajunsi in Tabriz cautam un hostel ieftin (cazarea in Iran e mult mai ieftina decat in Turcia si poti gasi o camera intr-un fel de hostel pe undeva pe la 7-8 euro iar intr-un hotel de o stea probabil de pe undeva de la 10 euro in sus).

In Tabriz vine din nou un soc legat de iranieni, si in timp ce stam noi in centrul orasului si cautam un hotel cel putin 5 persoane diferite ne intreaba de unde venim, unde mergem, stau de vorba cu noi in engleza, ne intreaba despre viata in Europa, ne intreaba daca avem nevoie de ajutor cu ceva. Cu ocazia asta aflu si de o clinica care e destul de aproape unde sunt sanse sa gasesc un dentist maine si cu atati oameni care sunt dispusi sa isi sacrifice timpul si banii pentru a te ajuta senzatia de a fi strain intr-o tara noua se diminueaza. Tot seara, cand plec in cautarea unui telefon iranian gasesc ceva si mai bun, respectiv o cartela prepay care merge in telefonul meu si care are si internet. E doar 2G, merge cam cand vrea el dar, totusi e o conexiune cu exteriorul si pentru prima data in mai multe zile pot sa trimit un mail si sa caut informatii despre Tabriz, despre dentisti si despre adrese. Maine o sa fie o zi plina…

Muzicienii din Berlin.

Primul dentist, cel din Marand. Sa spunem ca nu era un loc in care as fi vrut sa rezolv problema.

Dealuri rosii.

Nori manati rapid de vantul de 70 de kilometri la ora.

Rezolvand pana.