Dimineata vine mai devreme decat mi-as fi dorit, mai ales ca in seara trecuta am stat pana mai tarziu pentru a scrie mai multe jurnale restante, iar odata cu dimineata revin si indoielile legate de cum o sa fie pasul din fata. Dimineata incepe innorata la fel ca indoielile mele, dar pe masura ce inaintez norii se imprastie, la fel se intampla si cu indoielile mele, caci pe masura ce mai intreb oamenii daca e deschis drumul primesc doar raspunsuri pozitive.
Drumul e in schimb la fel de prost ca ieri, si imi dau seama ca a devenit cel mai important factor care determina cati kilometri pot sa pedalez intr-o zi, chiar mai important decat vantul. Astfel incat cam toata dimineata inaintez pe malul raului cu o viteza ce nu depasea 10 kilometri pe ora, incercand sa ocolesc gropile si pietrele. Trafic e mai deloc, o masina la 30 de minute in cel mai bun caz.
In locul in care trebuie sa parasesc raul pe care inaintez de 2 zile dau si de un punct de control unde dupa “Registratia” stau un pic de vorba cu militienii, si aflu printre altele ca au un salariu de 200 de dolari pe luna. Alta intrebare care revine in mod inevitabil in orice discutie aici e daca sunt casatorit si daca am copii, iar chestia combinata cu varsta produce inevitabil intrebarea: “Cum, 31 de ani si nu ai copii”. Spre exemplu militianul cu care stau de vorba are tot 31 de ani si are 6 copii, iar judecand dupa numarul de copii pe care ii vezi pe strazile satucelor, cred ca toata lumea face cam la fel.
20 de minute mai tarziu ma gasesc tot in fata unui alt rau umflat, care a maturat de ceva vreme podul pe care trecea drumul. Dar arata atat de neumblat incat ma intreb daca sunt pe drumul cel bun, caci apa cred ca trece bine de genunchi si ma intreb cum ar trece ceva care nu e 4×4 fara a scoate apa cu galeata din masina dupa. Si in timp ce incerc sa-mi dau seama daca am luat-o pe unde trebuie, la bifurcatie vad o punte peste paraul umflat pe care mai ca as putea trece bagajele pe rand si dupa si bicicleta. Intre timp apar si 3 fatuce care imi confirma ca intr-adevar e pe aici, si ma vegheaza pe masura ce fac drumuri peste paraul umflat pentru a trece lucrurile.
Stau si ma gandesc ca toti copii astia au cel mai tare loc de joaca de pe lumea asta, si felul in care sunt lasati liberi peste tot imi place tare mult. Iar fatucele sunt mult prea tari, imi arata unde e casa lor, ma cheama la ceai dar nu am cum. La ritmul asta de inaintare cu tot cu pauze de ceai nu mai ajung nicaieri.
De aici incepe urcusul serios, nu ca pana acum nu a fost de urcat si de coborat. In medie pe 60 de kilometri si pana acum se strangeau cam 1200 de urcare si 1000 de coborare, caci drumul desi urmeaza raul urca si coboara de te plictisesti. De aici in sus e de urcat pe bune, e de urcat cu sens, de la 1600 la 3200 in mai putin de 30 de kilometri.
Traficul a disparut cu totul, toata dupa-amiaza trec doar 2 masini pe langa mine, amandoua cu localnici si stau sa ma intreb daca drumul peste munte e folosit de altcineva decat de calatori pe doua sau patru roti care se indreapta spre Pamir. Dupa penultimul sat din drum dau de pereti imensi printre care si-a croit drum paraiasul, si obiceiurile de catarator ma fac sa ma intreb cat trasee s-ar putea deschide pe aici. Dar n-am venit pentru catarat, am ajuns pe aici pentru a ajunge in Pamir asa ca ii dau inainte pe drumul care devine din ce in ce mai prost pe masura ce urc. E nevoie de toata iscusinta de a ramane pe bicicleta la deal, dar chiar si asa in locurile in care drumul e prea framantat de urmele de tractor, mai trebuie sa mai imping la ea pana cand se mai domoleste panta.
Locurile arata in schimb genial,iar catunele aruncate pe versantii muntilor ma fac sa ma intreb cum e viata aici. Ultimul sat spre exemplu e la 2500 de metri inaltime, pe o vale larga orientata spre apus. Opresc la ultima casa din sat pentru a cere apa si in afara de apa omul spune sa raman la ei peste noapte. In fata drumul pare sa serpuiasca pe un versant, astfel incat nu stiu ce locuri de cort gasesc mai in sus. Pe de alta parte lumina e super faina si mi-ar place o noapte petrecuta pe sus, dar pe de alta parte si casa oamenilor e asezata extrem de fain, asa ca pana la urma arunc prosopul dupa aproape 50 de kilometri si ma opresc la oameni.
Din nou un loc de cort mirific.
La poalele muntilor.
Baraca.
Si valea se largeste neasteptat langa Tavildara.
Si urmatoare trecere, datorita podetului nu am aflat cat de mare era apa.
Copilarie cu ochi albastri.
3 fete cucuiete.
Surori.
Cred ca daca ar vedea multi parinti din Romania pe unde se jucau fetele astea si-ar pune mainele in cap.
Pe malul raului.
Pe magarusi.
Autoportret.
Usa si fotograful.
Urmeaza pereti inalti.
Sa inceapa aventura.
Pe ulita la izvor.
Spre pasul de 3200 de metri.
La rascruce.
When the going gets though.. Pamant proaspat, panta de 10% si bolovani clar nu sunt cea mai fericita combinatie.
Eroziune.
Un genial loc de cort, dar nu a fost sa fie.
Catre pasuri inzapezite.
Saferdoron, ultimul sat din fundul vaii. Pe la 2500 de metri.
Curiozitate.
Batranul familiei.
2 generatii.
Si casa oamenilor.
Lada niva, la loc de cinste in coltul acesta de lume.
Chirpici.
La doua generatii distanta.
Odihna.
Leave a Reply