Langar e ultimul sat din capatul Wakhan-ului si de aici urmeaza sa urc in Pamir si sa ma despart de verdele plin de viata al satelor. Urmatorul sat e peste 150 de kilometri si urmeaza ceea ce va fi cea mai grea portiune de pe tot traseul din punct de vedere al drumului. Raportandu-ma la cum m-am miscat si pe alte portiuni rupte nu cred ca o sa pot sa fac mai mult de 50 de kilometri pe zi, mai ales ca o sa fie de trecut si un pas la 4300 de metri. Asta inseamna 3 zile de mancare de carat dupa mine, si e cand intru in magazinul saracacios din Langar e foarte greu sa-mi dau seama ce pot sa iau dupa mine pentru ca nu prea am din ce alege.

Pana la urma, cu ce mai aveam in traista, inventarul de mancare pentru 3 zile arata cam asa: 2 conserve de carne, 1 conserva sos tomate, 4 supe rolton, destul de multa paine, 3 conserve de lapte condensat, 200 de grame de alune pentru ceva proteine, o punga de caise uscate, 3 mini-ciocolati de 40 de grame si ceva resturi ramase de prin diferite pungi. Baza pe timpul zilei e painea si laptele condensat, iar seara fie supa, fie paste cu sos de rosii si carne. Si poate la fel de important un flacon cu un complex de vitame caci la o asa dieta e cam greu de obtinut vitamine, asta si pentru ca la vremea asta, inca nu s-a facut nimic prin zona.

Cu cobul cu mancare dand pe dinafara vine si momentul sa-mi iau la revedere de la civilizatie pentru 3 zile, nu inainte de a vedea pietroglifele din Langar, obiectivul principal pentru care vin turistii pana la capatul Wakhan-ului. Dar pentru a le vedea trebuie in primul rand sa le gasesc si cu ajutorul unor sateni la care imi las bicileta si care imi arata pe unde sa urc, pana la urma reusesc sa dau de ele. De urcat a fost de urcat un pic pana la ele, si cu tot cu invartitul prin zona se scurg cam doua ore.

Despre pietroglife exceptand faptul ca turisti zelosi s-au apucat sa-si scrie si ei numele pe acolo, sunt extrem de multe, si sunt chiar interesante, chiar daca tema recurenta e vanatorul fata in fata cu ibex-ul. Sunt si asezate foarte fain, mult deasupra Wakhan-ului pe o dala imensa de piatra numai buna de scrijelit. Si cum nu am mai vazut asa ceva pana acum, chiar a fost interesant, chiar daca ma asteptam la un pic mai multa diversitate.

Dupa ce cobor la bicicleta, vine in schimb momentul sa dau piept cu drumul ce urca in mod brutal 600 de metri diferenta de nivel 6 kilometri, de la 2600 de metri pana la 3200. Si pe langa panta brutala se mai adauga si un amestec de nisip neasezat cu pietroaie si o bicicleta incarcata cu mancare ce are probabil cam 40 de kile. O reteta perfecta de impins bicicleta la deal, caci poate doar daca esti Pantani cred ca poti sa urci si sa-ti tii echilibrul pe drumul asta. Oricum, odata oprit nu ai cum sa pornesti decat atunci cand se domoleste drumul, altfel roata spate derapeaza si nu ajungi nicaieri.

Trafic nu mai e deloc, pe drum se vad doar urmele celor doi austrieci cu care m-am intalnit cu o zi inainte, iar norii par sa se adune in departare prevestind o zi cu vreme schimbatoare. In schimb, la cum arata drumul, chiar incep sa ma intreb cum as putea sa fac 50 de kilometri de zi daca lucrurile raman la fel. Dar nu au cum sa ramana la fel, caci in 50 de kilometri in ritmul asta de urcat as iesi din atmosfera.

Si dupa cum spun si hartile rusesti, dupa 10 kilometri drumul se mai domoleste si urmeaza coasta versantului, mult deasupra raului Pamir. In schimb la fel ca acum 2 saptamani mi se pare ca dupa ce treci de 3000 de metri, vizibilitatea se schimba si cerul devine de un albastru aparte. Bine, pe de alta parte, altitudinea se simte si la efort caci plamanii se chinuie sa extraga oxigenul din aerul ceva mai rarefiat. Dar in afara de un usor gafait atunci cand imi trag respiratia, alte probleme nu sunt.

Sunt momente atunci cand calatoresti, cand frumosetea locurilor te loveste dintr-o data, si cand norii, lumina si poate mai ales felul in care le vezi tu se aliniaza, si cand te simti extrem de norocos ca esti acolo unde esti. Iar acum, la 3500 de metri, cu Pamir-ul in fata si cu varfurile din Hindu Kush in spate, cu mica fereastra de senin deasupra, e unul din aceste momente. Conteaza prea putin ca nu mai am semnal la telefon de 4 zile si ca probabil nici nu voi avea in urmatoare 4 zile, ca nu voi intalni aproape pe nimeni in urmatoarele 3 zile, ca sunt singur. De fapt daca stau bine sa ma gandesc, in momente de genul acesta nu m-am simtit niciodata singur.

Atunci cand mama mea a citit jurnalele lui Mihai Barbu din Pamir m-a intrebat ce vad la muntii astia golasi, fara paduri si fara verdeata. Ei bine muntii astia au o frumusete aspra si dura ce cred ca e imposibil de ilustrat prin poze, din simpul motiv ca scara se pierde. In orice fotografie se pierde ceva, dar aici mi se pare de-a dreptul imposibil sa exprimi printr-o imagine cum e sa fii aici, la capatul lumii cu muntii astia in jur. Pur si simplu nu ai cum.

Dar ajunge cu momentele poetice, caci la fel de brusc cum a aparut peticul de senin si soarele dispar, iar varfurile din jur incep sa fie acoperite de nori. Trec de la pantaloni scurti si tricou la tot echipamentul de iarna in interval de 10 minute, asta in timp ce blestem un pic caci hainele sunt la fundul bagajelor. Drumul in schimb devine mai bun si recuperez din kilometrii, poate si pentru ca cerul a devenit mohorat si ploaia pare sa ma impinga de la spate.

Deja temperaturile sunt cam de iarna, si de pe fiecare vale de pe care curge un parau, coboara o masa de ploaie burnitata. Nu ploua tare, dar e suficient cat sa ma ude si cat sa scada destul de mult factorul de confort. E interesant in schimb ca asta se intampla doar pe firele vailor, iar cand treci de firul de apa, burnita se opreste.

In shimb la cum se arata vremea parca nu imi vine sa mai pedalez prea mult astazi, si dupa 2 locuri innierbate de pe marginea raului si dupa o portiune uscata, gasesc si un loc pentru noapte si ma grabesc sa pun cortul inainte de a incepe ploaia. Gatesc din gura cortului intre doua reprize de burnita si odata intrat in sacul de dormit scriu cu degete inghetate jurnalul de mai sus. Sper ca maine totusi sa fie vreme frumoasa si sa n-am ghinionul sa prind prea multe din putinele zile ploioase din Pamir.

In cautarea pietroglifelor.

Urme peste mii de ani.

Pietroglifele din Langar.

Pietroglifele din Langar.

Gardurile de spini atat de intalnite in zona.

Pe ulita satului.

Peste tot se intalnesc coarnele caprelor de munte din zona.

Starea drumului, 15%, nicisip si pietris.

Aventura!

Starea drumului.

Urme de fier intr-o lume de stanca si zapada.

Semne ale furtunii.

Serpuind.

Contraste pe coasta muntelui.

Ultima privire catre Hindu Kush.

Si in primul plan se vede zapada si aerul rece coborand de pe varful muntelui.

Asteptand sa se faca vremea frumoasa.