Un pic mai multe poze aici.

Urmeaza din nou o povestire de acum multa vreme, povestea primei ture pe care am facut-o cu bicicleta la munte. Bicicleta am avut in Bucuresti din anul doi de facultate, si a fost probabil cei mai bine cheltuiti bani din timpul facultati, ajungand sa o folosesc extrem de mult la deplasari prin Bucuresti. Tin si acum aminte si acum ziua in care am cumparat Neuzer Matrix-ul, impreuna cu Paul un bun prieten din facultate. Practic nu aveam prea multe cunostinte despre ce inseamna un MTB, iar ultima data cand mersesem pe bicicleta fusese cu multi ani inainte, astfel incat dupa ce am cumparat bicicleta eu am ajuns inapoi in camin cu metroul.

Au trebuit sa treaca in schimb 4 ani pentru ajunge pentru prima data si cu bicicleta la munte, astfel incat abia aproape de sfarsitul anului 5 de facultate, am planuit o excursie pe Valea Doftanei. Studiind putin hartile de mielu.ro vasuzem ca exista un drum forestier care se continua de pe Valea Doftanei spre Brasov, si planul initial era sa plecam din Comarnic si sa ajungem in Brasov.

Studiind bucatele de harti printate la imprimanta cu o seara inainte.

Pauze si sudoare pe urcare din Comarnic spre Sercaia.

Din anii studentiei.

Echipa destul de mare, conditia fizica mai mult lipsa dupa o iarna fara prea multa activitate petrecuta in camin, kilogramele in plus pe care le aveam cam fiecare din nou si pantele destul de abrupte pe care le-am avut de urcat ne-au facut sa ne dam seama ca nu avem foarte mari sanse sa ducem la bun sfarsit planul initial, astfel incat ne-eam hotarat in Valea Doftanei sa incercam sa ajungem intr-un drum forestier din Grohotis.

De amintit imi amintesc si acum cat de abrupta putea sa mi se para panda care urca din Comarnic spre Secaria, si cum am luptat din rasputeri sa o urc pe bicicleta, ajung in schimb in mai multe momente sa imping si la ea la deal.

Masa campeneasca la unul din magazinele comunale de pe Valea Doftanei.

Cei 3 crai ce au speriat Grohotisul

Contempland sansele noastre de ajunge undeva.

Push-bike.

Franti si plini de dezolare cand am vazut indicatorul.

Ajunsi in golul alpin.

A fost o tura frumoasa de primavara, cu vreme aproape perfecta, cu privelisti superbe, cu un ritm de mers destul de molcom. Cand am ajuns in cele din urma in Grohotis, pe undeva pe la 1000 si ceva de metri in golul alpin si cand am inteles ca drumul forestier pe care il cautam nu se afla nicidecum pe unde eram noi, am batut cale intoarsa in speranta prinderii unui tren din Campulung. Coborarea de unde ne cocotasem atunci a fost in schimb extrem de fun, la fel ca si drumul pana in Campulung, pe care panta ne-a ajutat sa nu ne dam duhul pana la destinatie.

In schimb in spiritul aventurilor ce aveau sa urmeze in anii urmatori, am reusit sa ratam trenul din Campulung, si nu am gasit decat un personal care ne-a dus pana in Ploiesti, unde am petrecut cateva ore dormitand in gara pana cand am luat un alt tren care ne-a purtat inapoi spre Bucuresti.

Foto: Paul.

Primaara la munte.