Dimineata de dupa operatie ma trezesc pe patul unui salon aglomerat al sectiei de chirurgie plastica de la Floreasca. Sunt inca sub efectul anestezicului care m-a adormit partial in timpul operatiei si multumita caruia nu am fost constient in momentul despartirii de degete.
Cele noua paturi sunt aglomerate intr-un salon ce ar putea sa fie comparat ca dimensiuni cu o sufragerie mai mare. Partea buna e ca la noua paturi in salon grupul de suport se formeaza singur. “Se baga marfa proaspata” atunci cand pe geam se aud sunetele ambulatei si nu pot decat sa ma intreb cum e sa se locuiesti in blocul de vizavi. Apropo de de locuitul vizavi, unul motivele de interes si de oripilare in saloanele de pe partea asta a spitalului e baba de la patru care umbla despuiata prin casa.
Pacientii se impart in doua categorii, veteranii cu probleme complicate care se vindeca greu, unii din ei de peste doua luni in spital, si cei cu probleme care se rezolva mai repede si care stau maxim cateva zile. Eu sunt din fericire in ultima categorie. Un pat intr-un spital e o resursa importanta, mai ales intr-un spital de urgenta. Apropo de chestia asta, oamenii mi se pare ca lucreaza pe banda rulanta. iar daca vrei sa-ti faci mana repede pe o specializare, un spital de urgenta e locul perfect. Un moment interesant e vizita de fiecare dimineata, atunci cand toate bandajele sunt desfacute si cazul fiecarui pacient e discutat in functie de gravitate de toti doctorii de la chirurgie plastica in frunte cu seful de sectie.
Cu ocazia asta afli si ce s-a intamplat cu fiecare, si poate principala lectie pe care poti sa o inveti dupa o scurta vizita la sectia de chirurgie plastica e sa ai grija cum folosesti flexul. Doar in salonul meu sunt 5 paturi cu flex-uri, un pat cu un arici de mare ce a infectat un picior de diabetic, o electrocutare ce s-a lasat cu flama si cu arsuri si o drujba ce a facut franjuri un picior pe care oamenii se chinuie sa-l faca din nou. In ultima zi apare si o injectie cu metadona transferata de la sectie de toxicologie ce a provocat necrozarea degetelor de la o mana. Arata cam cum aratau degetele mele la cateva zile dupa degeratura, deci poti sa-mi imaginez ce o sa urmeze.
Dar trecand peste cauze, in fiecare pat e un om si mi se pare foarte interesant de vorbit pentru a vedea cum vede fiecare situatia in care a ajuns. Hazul de necaz e la ordinea zilei, la fel ca si ajutorul atunci cand e nevoie de chemat o asistenta sau atunci cand e de scos ceva de mancare din frigider. Din categoria haz de necaz glumim ca daca s-ar pune patru la un loc s-ar strange de unul intreg.
Oricum per total a fost mult mai linisite decat la salonul de la etajul 3 de unde veneau in vizita cativa din veterani, unde a murit o ciroza in una din nopti sau decat la toxicologie unde unul din pacienti s-a aruncat de la etaj si a murit. Noi noaptea aveam de indurat doar sforaiturile unuia dintre pacienti.
Singurul moment de panica a fost atunci cand la micul dejun din a doua zi am primit de la asistente o farfurie pe fundul careia scria hepatatita C. Vreme de de o ora si jumatate nu am avut liniste pana cand a venit doctorul la care eram si care a lamurit situatia. Incurcasera asistentele instructiunile si era vorba de un coleg de salon si panica s-a evaporat si in urmatoarele ore chiar m-am simtit suprinzator de norocos chiar si in situatia nefericita in care ma aflam. Daca nu ar fi fost o incurcatura, lucrurile complicate ar fi devenit mult, mult mai complicate.
Mancarea e considerabil mai buna fata de ultima sedere in spital, cea din Bishkek, unde terciul fara nici un gust era baza mancarii. Poate singura chestie e ca e putin cam repetitiva, bazele fiind mancarea de cartofi si pilaful. Dar pana la urma nu vii la spital pentru mancare ci vii pentru a da de doctori care sa rezolve problemele pe care le ai. Iar din punctul acesta de vedere mi se pare ca doctorii de la Floreasca chiar incearca sa-si faca treaba cat mai bine si chiar salveaza membre si vieti. Poate conditiile nu sunt de 5 stele, multe din medicamente trebuie sa ti le cumperi singur caci nu se gasesc la farmacia spitalului, iar la cati bolnavi sunt nu e greu sa te simti ignorat, dar important e ca oamenii sa-si faca treaba.
In ultimul an am stat mai mult in spital decat in toata viata si chiar daca nu a fost placut mi s-a parut intr-un fel interesant. Intr-un fel am ajuns sa-mi dau seama ca in viata nu e totul roz, ca sunt unele pierderi ce nu pot fi inlocuite ca exista si durere, boala si moarte, si ca multe din micile drame pe care le traim in viata de zi cu zi nu au absolut nici o dimensiune in comparatie cu acestea. Si ca trebuie avut grija cu flexul!
Leave a Reply