Au trecut aproape 3 luni de zile de cand am ajuns in Romania, 3 luni ce nu pot sa-mi inchipuiesc cum puteau sa fie mai diferite fata de cele 5 luni de zile petrecute in aventura din Asia Centrala. Am trecut la propriu de la urca pe un varf de 7000 de metri dupa 4 luni pe bicicleta, la 3 luni petrecute mai mult sau mai putin intre patru pereti impreuna cu toate gandurile si indoielile care vin la pachet cu toata experienta. Dar despre astea poate voi scrie mai pe larg in cateva postari- despre cum e sa pierzi pentru totdeauna o parte din tine.

Si totusi lunile au trecut pana la urma, doua luni de asteptat, o noapte de taiat, si inca o luna de vindecat si iata ca acum sunt din nou in 3001 dand ochii din nou cu peretii Bucegilor dupa multa vreme. Mi-ar place sa zic ca dupa 3 luni in oras reintalnirea a fost ceva deosebit, dar din pacate nu e chiar asa de simplu. Da, Bucegiul arata intr-un mare fel si nu poate sa nu ti se astearna un zambet pe fata atunci cand il vezi cum se ridica in fata ta, dar pe de alta parte e si locul de care sunt legate atat de multe amintiri si atat de multe aventuri, momente in care eram mai intreg decat sunt acum.

Daca inainte tot muntele era un teren de joaca si de aventura si aveam tot timpul de ales intre lungimi de coarda pe verticala, ture rapide pe munte sau dormit cu cortul in locuri salbatice, iata ca acum singura chestie mai la indemana e paradoxal si activitatea care imi placea cel mai putin vara- si anume MTB-ul. Cumva sportul asta nu a reusit sa se prinda nicioadata de mine si intotdeauna mi s-a parut ca alergatul la munte poate sa te duca prin locuri mult mai salbatice si e mult mai simplu. Iar cel putin eu nu aveam nevoie niciodata de adrenalina ce insoteste viteza si coborarile cu MTB-ul, iar senzatia de libertatate pe care o aveam atunci cand alergam la vale era mai mult decat suficienta.

Asa ca in timp ce pedalez pe Zamora in dimineata racoroasa de toamna nu am cum sa nu ma simt cumva limitat si restrans, cel putin pe moment. Iar inevitabil toate amintirile care imi vin in minte sunt din momente in care eram intreg, amintiri pe care va trebui sa le uit incet sau pe care va trebui sa le acopar cu alte amintiri si aventuri.

Revenind acum la tura, urcarea la deal pe bicicleta cu picioarele rablamentate merge totusi suprinzator de bine si facem 2 ore si jumatate din Busteni pana sub varful Baiului, cu tot cu multe pauze la poze intr-o zi in care Bucegiul arata intr-un mare fel. Frunzele sunt in schimb cam toate cazute si stau sa ma gandesc ca e a treia toamna consecutiva pe care nu o prind in muntii din Romania. Doua au fost prin Germania iar ultima trebuia sa fie prin Caucaz sau in drum spre Romania, dar iata ca a fost intre patru pereti in cenusiul Bucuresti. Stau sa ma intreb unde voi prinde urmatoarea aprindere a padurii.

E totusi frumos si daca nu bate vantul simti cum lumina calda de toamna te invaluie cu totul, ca un fel de despartire inaintea zilelor friguroase si intunecate de decembrie.

Ca diferenta fata de inainte de operatie, cel mai ciudat mi se pare atunci cand trebuie sa imping bicicleta la deal. Clar push-bike-ul nu o sa fie punctul meu forte de acum incolo, caci nu am cum sa imping din degetele de la picioare atunci cand panta devine mai abrupta. Inca un motiv ca sa ma antrenez pentru a putea sta cat mai mult in pedale. Nici cele 7 kilograme puse pe mine in cele 3 luni de aproape completa inactivitate nu pot sa zic ca ajuta.

Totusi de mers, merge, mai ales ca a trecut un mai mult de o luna de la operatie si tinant cont ca am scapat de bandaje de o saptamana si ceva. Sincer, ma asteptam ca o sa dureze mult mai mult recuperarea de dupa operatie si nu credeam ca o sa ajung pe munte atat de repede, in toamna asta, chiar, dar iata ca inceputul de noiembrie s-a dovedit cel putin prielnic pentru MTB.

Coborarea pe culmea Baiului e geniala in schimb, o coborare continua si destul de lina de aproape de peste 1000 de metri pana in Secaria. In sat miroase a lemn ars si la ceas de seara e pustiu, atat pe strazi cat si la sectia de votare unde probabil a votat deja tot satul. Noi trecem mai departe caci mai e o urcare pana in Comarnic si parca mai degraba votam in Comarnic daca avem timp inainte de a veni trenul.

La sfarsitul coborarii din Comarnic ajung in schimb destul de frant si cu picioarele inghetate de aerul rece. Mi se pare putin ironic ca desi pana acum nu am avut niciodata probleme cu picioarele reci, de acum inainte o sa trebuiasca sa am mereu grija pentru a nu ma alege cu noi degeraturi. Asta pe langa faptul ca zona o sa ramana sensibila la frig mult si bine.

In Comarnic avem timp si pentru vot, si pentru a lua de mancare, si pentru a ma panica ca am uitat aparatul in sectia de votare, panica nejustificata pana la urma din fericire. Dupa care in tren si inapoi in Bucuresti, unde am ajuns la un pic peste 12 ore de la plecare, dupa o zi in care din nou nu mi-a parut rau ca ne-am trezit la 5 si jumatate dimineata.

Din nou langa Bucegi dupa 7 luni de zile.

Zamora

Tomnatic.

La drum.

Pedaland catre Bucegi.

Cu piatra mare in fundal.

Albastru de noiembrie

Agale