Noaptea neagra ca smoala si cerul plin de stele ne invaluie in vreme ce ne cautam drumul cu frontalele pe coama plata a muntilor Grohotis. Luna e adormita la datorie iar muchiile inzapezite se contopesc cu cerul in timp ce schiurile noastre scartaie pe zapada inghetata de ger. Avem in schimb noroc cu urmele celor trei drumeti pe care i-am intalnit cu putin inainte si care mergeau in sens invers. Ei au fost de altfel si singurele fiinte pe care le-am intalnit astazi daca excludem ursul pe care l-am deranjat din barlog in dimineata asta in vreme ce urcam spre varful Stevia din Neamtului.
Mica aventura descrisa foarte pe scurt in titlul o aveam in minte de acum 4 ani, cand am facut traversarea in sens invers, in alergare si cu bagaj mic. De atunci am ramas putin fascinat de dealurile salbatice si izolate dintre pasul Predelus si muntii Grohotis si am zis ca se merita revenit aici iarna, sau intr-o toamna frumoasa cu rucsacul si cu cortul in spate.
Stiam ca ne va prinde noaptea de cand am planuit-o, nu avem nici un set-up foarte usor de tura si nici antrenamentul pentru a alerga cu schiurile in picioare vreme de 12 ore. Dar sincer eu chiar visam la momentul in care departe de orice semn al civilizatiei vom vedea cum apune soarele si cum toti muntii din jur sunt cuprinsi de nuantele luminii de iarna, de la culorile aprinse ale apusului pana la violetul rece al noptii. Sunt momente extrem de frumoase care sunt parca amplificate de faptul ca esti in mijlocul pustietatii si ca trebuie sa deslusesti drumul pentru a ajunge inapoi la civilizatie. Un apus de la ferastra unei cabane nu va fi niciodata la fel de frumos ca un apus din mijlocul salbaticiei.
In momentul in care se lasa noaptea suntem deja de 12 ore pe traseu, 12 ore in care am facut aproape toata trecerea si am ajuns pe un varf cu un nume cat se poate de dramatic, respectiv Bobu Mare. De fapt noi credem ca suntem pe varf caci totul in jur pare un mare platou negru acoperit de stele, dar de aici stim ca ar trebui sa fie doar de coborat spre drumul national. Usor de zis, mai greu de facut.
Nu neaparat din cauza ca e noapte si ca schiem la frontala, ci in primul rand pentru ca zapada geniala de acum o saptamana a fost transformata cam in toate locurile intr-o crusta cu valuri in care schiurile au nevoie de extrem de multa convingere pentru a lua un viraj. Cam asa a fost si coborararea din Neamtului spre pasul Predelus pe care am facut-o de dimineata, pe o muchie pe care a trebuit sa facem un pic de schi-ierbism pentru a razbi. In schimb dupa pasul Predelus lucrurile s-au schimbat si am avut parte de zapada chiar faina lunga traversare spre Grohotis.
Dar revenind la coborare si la schiurile care o luau numai pe unde voiau ele, dupa ce am scapat de golul alpin a venit partea a doua a distractiei, coboratul pe drumul ingust ingusta care serpuia prin padure si care in multe locuri avea aspect de scoc ce nu te lasa sa ghicesti daca panta se domoleste si daca ai unde sa opresti. Macar pe aici zapada a fost mare si buna si schiurile sunt mai prietenoase, asta pana cand ajungem la actul trei, o zona de forestier pe care s-au prabusit o multime de copaci si pe sub care ne chinuim sa trecem fara sa ne dam jos de pe schiuri. Actul patru a fost din fericire cu un alt forestier mai mare cu un subtire strat de zapada care ne-a ajutat sa coboram pe schiuri pana in drumul national. Iar dupa 13 ore si jumatate de traseu am avut parte si de prieteni care ne-au cules de pe national si ne-au salvat de la o bocaneala de cativa kilometri prin noapte si alaturi de care am petrecut ce a mai ramas dintr-o zi lunga, aventuroasa, salbatica si putin epica.
Leave a Reply