Primavara mi se pare geniala in Romania din punct de vedere al diversitatii peisajelor. Practic poti trece de la iarba verde, copaci infloriti si pedalat in tricou la iarna si la metri de zapada ce sunt inca pe vaile din muntii mai inalti. Dupa ce am cautat in zadar primavara prin Dobrogea weekendul trecut, ne-a gasit ea pe noi intre timp in Campia Romana asa ca atractia unei ture de pedalat spre Slatina, printre sate uitate pe lume si copaci infloriti era prea mare. In plus toate lucrurile bune gatite de mama mea trebuie compensate cumva de ceva calorii arse altfel acul cantarului evolueaza dramatic in timpul zilelor petrecut la Slatina. Si nu, nu am o vointa suficient de puternica pentru a rezista tentatiilor de acest gen.

Acum revenind la povestea weekend-ului prelungit, ziua de sambata a fost dedicata celor 200 de kilometri ce sunt de pedalat intre Bucuresti si casa parintilor mei de la Slatina, pedalat cu spor cu un vant potrivnic din fata prin campia Romana si prin Teleormanul autentic. E putin frustrant sa pedalezi impotriva vantului o zi intreaga stiind ca nu o sa prinzi si momentul in care o sa te impinga de la spate.

In schimb pe strada principala a fiecarui sat prin care treceam ciresii si corcodusii infloriti raspundeau un miros de zile mari. Miroase in primul rand a primavara iar in interval de doua saptamani cenusiul iernii va fi inlocuit de verdele plin de viata al verii. Kilometrii in sine s-au scurs mult mai repede si mult mai usor fata de ultima data cand am facut drumul acesta. Cursierele si mai ales pozitia pe care o ai atunci cand stai pe una fac diferenta iar atunci cand e asfaltul bun viteza cu care inaintezi nu se compara cu viteza de pe obicicleta normala. Asa plecati la un 9 nu foarte matinal la 5 si ceva intram in Slatina, fara sa ne simtim complet rupti si extenuati.

Pe ultimii 40 de kilometri am pedalat impreuna cu Suca si cu Elena, veniti si ei la o tura de cursiere spre Serbanesti. Asta e cealalta parte faina atunci cand mergem de sarbatori la Slatina, respectiv ca ne intalnim cu prieteni legati intr-un fel sau altul de oraselul de pe malul Oltului. In anul acesta au fost Suca si Elena si Sergiu, venit si el pe bicicleta din Bucuresti pe o varianta mai lunga. Sergiu trebuie sa stranga ceva kilometri in picioare pentru traversarea Europei pe bicicleta din vara aceasta.

Ziua de duminica a trecut cu mai multe mese de pasti, cu o fuga cu cursierele impreuna cu Elena si Suca si cu inca ceva kilometri pedalati intre Slatina si Caracal in cautarea unui tren care sa ne duca inapoi in Bucuresti, caci aparent infofer-ul a anulat majoritatea trenurilor din ziua de Pasti. Bine, vina a fost tot a noastra caci infofer-ul ne-a spus ca nu e nici un treun pe 12 intre Slatina si Bucuresti dar noi cu increderea pe care o avem in sistemele informatice de stat am zis ca sigur e o eroare de sistem. Apropo de chestia asta, site-ul infoferului arata literalmente ca un site dintr-un alt mileniu. Pana la urma dupa inca 50 de kilometri si o ora de asteptat in gara din Caracal, o gara ce cred ca n-a mai vazut un strat nou de vopsea de la revolutie suntem in cele din urma in tren in drum spre Bucuresti. Urmeaza cateva ore de somn si o trezire matinala pentru o tura de o zi in Bucegi, de data aceasta pe schiuri.

In ultima luna am tot iesit cu cursiera si cred ca am ajuns putin la saturatie (chiar daca nu le avem decat de 3 saptamani). Nu zic nu, e fain pentru ca tocmai vine primavara la campie si pentru ca e un sport nou dar totusi mai tot timpul esti legat de o sosea si factorul salbaticie e aproape inexistent. Pana si cainii care iti mai dadeau un pic de adrenalina acum sunt lasati repede in urma din goana cursierei. Iar sufletul meu cel putin are nevoie si de locuri salbatice si frumoase, cat mai departe de civilzatie.

Bine acum intr-o singura zi nu poti ajunge prea departe de civilizatie, mai ales atunci cand nu ai chef de condus, asa ca planul pentru ziua de duminica a fost o tura solitara prin Bucegi, cu schiurile in spate si cu sperante de cateva viraje pe zapada de primavara.Daca stau bine sa ma gandesc ultima data cnad am fost la munte singur a fost fix cand am urcat pe Khan Tengri si mi se pare putin ciudata linistea si singuratatea de care am parte pe drumul dintre Busteni si Poiana Costilei. Pe de alta parte imi place si trebuie sa recunosc ca mi-e putin dor si de cateva ture facute singur. In poiana Costilei zapada multa ma face sa ma razgandesc de la planurile initiale de a urca pe Valea Malinului, pe de o parte nu stiu daca pot nimeri usor hornul pamantos iar pe de alta parte la cata zapada e are mai mult sens sa urc pe schiuri pe Cerb.

Si in vreme ce reconfiguram eu tura si pozam brandusele si ghioceii ce au inceput sa cucereasca zonele neacoperite de zapada din Poiana Costilei vad ca vin din sens opus alti doi schiori la tura, in directia Busteni. Erau doi francezi pe meleaguri romanesti, Loui si Xavier care tocmai se intorceau de la o tura de 3 zile prin Bucegi pe traseul Babele, Malaiesti, Diham, Busteni. Si cum unul din ei mai avea un pic chef de tropait iata ca mai departe pornim in formatie de doi pe Valea Cerbului.

De urcat se putea urca aproape continuu pe schiuri cu exceptia unor mici bucatele prin padure pe unde crengile si stancile si gheata au inceput sa ia locul zapezii. Urcarea a mers bine si cu spor, clar mult mai bine decat daca as fi fost singur, mai ales dupa ce am vazut ca dupa ce am iesit din padure zapada era numai buna de schiat la vale. Dar pe principiul ca lumea e mica si ca in Bucegi nu ai cum sa nu te intalnesti cu cineva cunoscut, dupa ce am urcat la baraca ne-am intalnit cu Razvan, am zarit trupa lui Bubulu care inainte spre Omu si care voia sa coboare tot pe cerb si ne-am intalnit si cu Monica si cu Stefan, veniti pentru cateva zile de pe taramuri berlineze. Lumea e mica.

Nu avem prea mult timp de zabovit totusi, Xavier, prietenul lui Louis ne asteapta de cateva ore si eu am si eu sperante sa prind un tren spre Bucuresti spre un dus si ceva mai multe ore de somn inainte de o noua saptamana la munca.

Energizat de: Gogoasa Infuriata!

Campii, schele si asfalt bun.

Reintalnirea cu Hoinarii.

Apusul peste Olt.

Pe la kilometrul 195.

Asteptand un tren mult cautat spre Bucuresti.

Actul 3, cu schiurile in spate.

Primavara la munte intr-o imagine, schi, branduse si ghiocei.

Cu spor la deal.

Inca putin pana la baraca.

Din Berln pana pe platou Bucegilor, Monica si Stefan.

Zapada numai buna la vale.

O zi de schi in aprilie.

Si incheierea zilei in cealalta Romanie, a gratarelor, a manelelor si a gunoaielor.