De la Medgidia la Bucuresti, via Adamclisi si Srebrana.

Ce a uitat Mihaela sa mentioneze e felul in care putea sa miroasa in campie din pricina socului si a salcamilor, in rest jurnalul a iesit chiar bine:

“In weekendul acesta ne-am suit din nou in sa si am luat drumul Dobrogei. Cum cursiera e inca un univers nou, avem din belsug drumuri noi pe care sa le exploram, atat in Romania, cat si pe la vecini. Dintre vecini, clar, Bulgaria e cea mai aproape de noi, pentru Serbia si Moldova fiind ceva de mers cu trenul. Bulgaria e interesanta, are drumuri valurite, libere si in stare relativ buna. Baiul e ca nu sunt prea multe punct de trecere a frontierei si dupa ce epuizezi clasicele Silistra si Ruse trebuie sa intrii cu masina in Bulgaria si sa te indepartezi putin de granita pentru a nu merge iar si iar pe aceleasi drumuri spre Srebrana sau spre Basarbovo.

De data asta desenam o combinatie de Dobrogea si nordul Bulgariei, cu dormit la Srebrana. Hotarare pe ultima suta de metri, rezervare la pensiune tot asa, trezit greu de dimineata. Trenul personal din Bucur Obor este plin ochi. Nu, nu cu turisti dornici de soarele litoralului, ci de oameni de varsta parintilor nostri care mergeau spre vreo “tara” din inima Baraganului. O tara de care si-au legat copilaria, iar apoi tineretea. O tara ce le procura chiar si pe vremea colectivizarii, cand si cand, o gaina, niste branza ori oua, ceva in plus fata de ratia de pe cartela si unde se investea timp si energie. Obiceiurile odata incetatenite nu se uita cu usurinta si radacinile dureaza, chiar daca societatea se schimba.

Nu stiu cati din cei care umplu acum trenul incarcati cu sacosi si papornite unde se ghicesc mancare si haine de lucru, sau din care ies cutii cu aparate de stropit pomii sau alte unelte de gradinarit cumparate de la oras, vad tara ca pe o sursa de legume si fructe organice, asa cum ar trebui sa fie privita. Cred ca cei mai mult o vad ca pe o sursa de mancare mai ieftina decat la piata (desi ban cu ban, tot acolo cred ca iesi), conserve pentru iarna si mai presus de tot si de toate este obisnuinta drumului si muncii. Uitandu-ma la ei in tren, sau pe personul statiilor unde coborau, nu pot sa nu remarc niste trasaturi comune pentru generatia parintilor nostri. Oameni stramutati de regimul communist la oras, (ei sau mai degraba parintii lor), mai intai in orase mici si apoi, cand viata s-a inasprit ajunsi in capitala, obisnuiti cu multa munca si cu mai putina distractie, barbatii cu burta, femeile pe ale caror maini incepe deja sa se citeasca varsta si truda. Si nu pot sa imi alung din minte intrebarea-cum va arata generatia noastra peste 20-25 de ani.

Dupa Fetesti trenul se goleste de-a dreptul si acum e clar de ce nu se merita un tren mai lung spre Constanta. De fapt acesta nu e un tren de oameni plecati in vacanta, ci un tren de navetisti de weekend. Ajungem punctuali la Medgidia si de acolo ne urcam pe bicicleta. Vantul ar trebui sa fie astazi de partea noastra si sa bata de la Est la Vest. Imi place cumva Dobrogea desi nu are multi inalti, dar pe bicicleta e frumoasa, cu relieful ei valurit. Perioada cea mai buna din an este fara indoiala primavara, cand e inca placut afara, si nu te ucide caldura torida din iunie-iulie. Cel mai greu este sa desenezi in Dobrogea o tura in circuit, pentru ca de regula vantul bate destul de tare si nimeni nu e incantat sa pedaleze impotriva sa. Cursiera te lasa insa sa legi si 400 km pe weekend, sa ajungi din gara in gara, sa mai ai de rezerva varianta unui tren si iata ca nu trebuie mereu sa revii la masina si sa faci ture in circuit. In plus 200 km departare cine stie cum bate vantul sau cum se schimba peste noapte.

Momentan bate bine si cu vant in pupa mergem pe drumuri secundare spre DN3 Constanta-Murfatlar-Silistra. In Adamclisi facem prima pauza mai lunga, la Tropaeum Traiani (monument triumfal roman) , insa cei 7 lei nu merita banii comparat cu Mausoleumul de la Marasesti. Ne oprim si la o vorba si o ciorba cu oameni pe care nu i-am mai vazut de ceva vreme si apoi, cu burta plina ne punem din nou pe pedalat. Oprim constant prin sate pentru apa, dulciuri si chestii sarate. Efortul isi cere plata in calorii si tot felul de pofte ni se invart prin cap. Este weekendul cicloturistilor adevarati, care vin de pe contrasens si merg spre Asia. 3 am intalnit in acest weekend, foarte amuzant fiind ca ei nu stiau unii de ceilalti, mergeau singuri de saptamani bune, iar pe contra-sens abia de intalnisera alti 2-3 oameni in saptamani/ luni de calatorie. E normal asa, la vremea asta se aude chemarea orientului. Intoarcerile in batrana Europa sunt pentru toamna.

Drumul prin Doborogea a fost foarte fain. Liber, cu urcari si coborari, cu serpentine, am avut parte de o zi racoroasa si am strabatut numeroase cranguri parfumate de salcamii aflati la apogeul infloririi. Silistra e un oras interesant. Punctul de frontiera e ascuns dupa colt, mai, mai sa il ratezi, pe stanga ai blocurile bulgare, pe dreapta ai soseaua romaneasca, frontiera adevarata nu erau gardurile ramase inca marturie pe marginea drumului, ci Dunarea batrana si lata.

Trecem la vecini, schimbam niste Leva si pornim spre Srebrana. Cazarea nu e chiar in Srebrana, ci in Vreten, spre care mai urcam putin. Vom imparti locuinta linistita cu un grup pestrit de malaezieni, un elvetian ratacit pe acolo si un ghid local (bulgaroaica). Cum nici in Vreten nici in Srebrana nu ne-au cazut ochii pe niciun restaurant, o inntrebam pe gazda daca ne poate pregati ceva de mancare pentru seara. Ne ofera omleta si acceptam fara sa clipim caci foamea e mare. Pana e gata masa avem doua variante: sa mergem in rezervatie, sau sa mergem inapoi in Srebrana si sa vizitam muzeul dedicate rezervatiei. Tantarii ne ajuta sa alegem variant corecta (muzeul) si cum era si noaptea alba a muzeelor, revenim in Srebrana.

Dupa 45 de minute de poze, chiorat la pelicani prin binoclu si ascultat muzica usoara bulgareasca o luam inapoi spre Vetren si odata ajunsi la pensiune aflam cu bucurie ca omleta s-a transformat in chiftele. Chiftelele suna si mai bine J. In fata mesei constatam ca inaintea chiftelelor e si o salata si uite asa anosta omleta se transforma intr-o opulenta si gustoasa masa bulgareasca. Malaezienii sunt responsabili cu bautura (vin si rachiu) si uite asa, incheiem cu bine o zi pe drumuri.

Duminica reusim sa plecam de la pensiune abia pe la 9.30 si mai pregetam cam 1 h prin Srebrana, astfel incat ne asternem la drum cand e caldura mai mare si mai mare. La nici unul din noi nu trag motoroasele si tot gasim motive de pauza. Dupa ce trecem de Turtucaya, urcarile si coborararile se raresc, pana ce dispar definitiv si sunt inlocuite de un drum plat, anost si cu vant din fata, sau dreapta fata. Totusi viteaza medie creste usor, usor. Ma apuca groaza cand ma gandesc ca vantul asta bate din Romania si ca il vom lua in fata de la Giurgiu si pana acasa. Desi progresam, sentimental ca ne taram pe pamant bulgaresc ma domina si tot astept sa ajungem mai repede in Ruse.

Trecem fara prea multa tevatura granita si poposim la primul petrom, fix langa o lada de gheata. Pe toata mi-as turna-o in cap. Deschid internetul si foreca spune ca vantul bate din sud-vest. Mai sa fie, toata Bulgaria a batut din vest- nord-vest si pe celalalt mal al Dunarii vantul ne e favorabil. Radu vrea sa mearga la Comana pentru a cauta loc de cort pentru micro-aventura din timpul saptamanii si pentru a evita drumul aglomerat si plictisitor spre Bucuresti. In ceea ce priveste drumul, are dreptate, dar si eu vreau sa ajung cat mai repede acasa si un ocol de 10 km nu ma incanta. In plus, stiu drumul de anul trecut. E trist, dar ai jumatate de banda numai a ta. Asa ca la Daia ne despartim. Ii dau inainte spre Uzunu, sperand sa opresc acolo pentru o pauza.

Dar Uzunu de pe DN nu ofera nimic si nu am chef sa fac nici stanga, nici dreapta. Asa ca tot inainte spre Calugareni. Deja visez la un hamburger, ceva carne, cihftea, ceafa, orice de la Kaufland grill in mijlocul unei chifle. In Calugareni nici vorba de asa ceva. Ma opresc la magazinul din centru si m-as multumi si cu niste mezel, daca ar fi ceva care sa arate ok, dar totul avea un aspect dubios, de mezel ieftin si vechi. Asa ca aleg niste chipsuri cu bacon fara moarte, apa rece si o inghetata. Trebuia sa ma racoresc, caci ceaiul verde din bidon parea deja compot. Fac 10 minute pauza, mananc , ma indrept de spate caci kilometri scursi si-au lasat aprenta si ma astern din nou la drum. Acum localitatile se scurg mai repede, din Adunatii-Copaceni stiu si distanta si drumul pana acasa, dar in Jilava ma apuca din nou foamea si vad in loc de „cele mai mici preturi din zona“, „cei mai buni mici din zona“.

Ajung acasa dupa cam inca 1 ora si primul lucru pe care il fac e sa ma intind putin pe mocheta, sa imi indrept spatele si sa ma bucur de racoarea garsonierei. M-a topit caldura de azi. Apoi dus, tiramisu rece din frigider, shaorma calda si grindina au completat seara de duminica si au incheiat un weekend de pedalat. A venit vara si de acum trebuie sa ne mutam mai la munte. Pe MTB preferabil.”