Sfarsitul Bartangului se apropie cu pasi repezi, iar din momentul in care dau asfalt, pentru prima data dupa 300 de kilometri, e clar nu mai are cum sa mai fie mult pana in Rushan, locul in care voi ajunge din nou pe autostrada Pamir. Sentimentul e putin ciudat, pentru ca stiu ca acolo voi intra din nou pe drumul stiut iar aventura nu va fi la fel ca si in ultimele zile, dar pe de alta parte de-abia astept sa dau de asfalt si de drumuri mai bune. Pana aici a fost o mica aventura si nu putine au fost momentele in care m-am intrebat daca o sa pot ajunge cu bicicleta pana la sfarsitul vaii si daca nu va trebui sa fac cale intoarsa, iar din punctul asta de vedere chiar e faina satisfactia pe care o am atunci cand stiu ca pana la urma am reusit sa ajung pana aici.

Relatia cicloturistilor cu asfaltul e una complicata, si orice ar spune cam toti cicloturistii cred ca ar prefera sa pedaleze pe asfalt lin, fara nici un fel de trafic prin locuri spectaculoase. Din pacate nu sunt multe locuri pe lumea asta unde poti sa faci ceva de genul asta, si de obicei acolo unde e asfalt ai si mult trafic si mult mai multi turisti. Asa ca dupa cateva zile pe asfalt bun ajungi sa visezi la drumuri izolate, spectaculoase si rupte in acelasi timp, iar dupa cateva zile pe drumuri rupte ajungi sa visezi din nou la asfalt. Cam in situatia asta sunt eu atunci cand dau de petice de asfalt intrerupte de portiuni de nisipi si pietris. Si totusi pe masura ce inaintez portiunile de asfalt sunt din ce in ce mai dese si mai lungi astfel incat in curand ajung sa pot sa pedalez din nou intins cu viteze pe care nu le-am mai vazut de zile bune.

Dar trebuie spus ca ultimele 10 zile in care am fost complet rupt de lumea exterioara s-au simtit foarte fain, fara semnal la telefon, fara internet si cu mult timp la dispozitie. Pur si simplu te simti departe de tot si de toate si esti complet imersat in experienta calatoriei. Sunt momente in care iti dai seama cat de mult zgomot e in toate stirile, in tot feed-ul de pe facebook, in toate mail-urile pe care le vezi intr-o zi. Poate intr-un fel nu poti avea o aventura adevarata atunci cand mintea ta e cumva conectatata la mersul lumii…

Si totusi atunci cand ajung inapoi in Rushan tentatia de a ramane la un homestay, de a face un dus si de a incarca toate electronicele si de a ma conecta intr-un fel la mersul lumii e destul de mare, mai ales atunci cand reusesc sa fac rost de un sim de Tadjikistan care are si ceva internet pe el. Iar Rushan, spre deosebire de toate satele intalnite e mai degraba un mic orasel, cu o multime de magazine (care au printre altele si branza), cu doua restaurante si cu pepeni galbeni la care am visat de zile bune, asa ca pana la urma tentatia civilizatiei e prea mare si trag la singurul homestay din sat. Si totusi a fost atat de fain sa fii deconectat atat de multa vreme.

Date:

Distanta: 47km.
Diferenta de nivel: +200 / -400.
Obiective: 4.
Moral: 7.

De vorba despre iernile grele din Pamir, in mijlocul verii, cu mere proaspete si ceai in fata.

De vorba despre iernile grele din Pamir, in mijlocul verii, cu mere proaspete si ceai in fata.

Luarea adresei.

Apropierea de civilizatie.

In sfarsit dupa 300 de kilometri, asfalt..

Sfarsitul micii aventuri de pe valea Bartang.

Reintalnirea cu raul Panj.