Un pic mai multe poze aici.

Din categoria activitati de iarna desfasurate departe de munte intra si sortarea pozelor din turele mai vechi. Initial am zis decat sa trec prin ele si sa le sortez, fara sa scriu jurnale, pe de o parte pentru ca a trecut destul de multa vreme de atunci si multe din detalii s-au uitat, pe de alta parte pentru ca ar dura destul de multa vreme. In schimb dupa primul set de poze pe care le-am ales mi-am dat seama ca daca tot le sortez si trec odata prin poze e pacat sa nu scriu macar cateva randuri pentru fiecare tura.

Pe de o parte uitandu-te prin poze iti aduci aminte detalii pe care le credeai uitate, si probabil daca nu le scrii acum peste si mai multa vreme ar deveni uitate cu adevarat.

Astfel incat prima tura de la care am pozele acum pe calculator, si prima tura din care am poze in format electronic e o tura din Fagaras de acum 8 ani de zile, cand impreuna cu Catalin, un coleg de liceu si de facultate, am plecat sa strabatem creasta de la vest la est. Nu a fost prima iesire la munte, dar a fost in schimb prima iesire lunga cu rucsac greu in spate. Prima iesire la munte a fost pe undeva prin 2001 in Apuseni, dupa aceea revenind an de an in Padis, dar descoperind in acelasi timp si Retezatul, si Rodnei, si Cozia, si Bucegiul. In general in schimb turele erau in regimul de mini tabara, cu tarat un rucsac greu ori pana la Padis ori pana la Bucura, cu toate lucrurile necesare pentru o saptamana, moment urmat de ture de o zi bagaj mic si cu intors la cort seara.

Si din perioada respectiva imi amintesc destul de clar fascinatia si misterul intinderilor nesfarsite de creste. O imagine pe care o am foarte clar in minte din perioada respectiva era o zi de iarna din Cozia, cu multa zapada, cu o tura pana la portalul de piatra si cu un apus superb peste Fagaras, cu vizibilitate pana in Bucegi de unde se vedea reflexia releului de la Costila. In momentul respectiv mi se parea fascinant si periculos Fagarasul, iar zona dintre Cozia si Fagaras de o salbaticie aproape deplina.

Si in momentul respectiv tot auzeai povesti despre dificultatea crestei, despre lungimea ei, despre cat de capricioasa poate sa fie vremea si despre cu poti sa fii silit sa petreci zile intregi in cort sau in refugii din cauza vremii capricioase. Povesti despre ninsori in septembrie care acopereau tot muntele de zapada, despre Strunga Dracului care avea in imaginatia noastra o conotatie sumbra si interesanta. De Strunga Dracului auzisera si parintii mei, si tin minte clar cum mama mea mi-a spus ca atunci cand ajungem pe acolo sa o ocolim.

Astfel incat cu tot bagajul de informatii si povesti strans de dinainte Fagarasul era pentru noi, un loc fascinant si aventuros, si in acelasi timp foarte atragator. Rucsacii i-am facut monstruosi de grei, probabil pe undeva pe la, al meu avand din cate tin minte 32.5 kilograme cu apa cu tot in prima zi, cu mancare pentru 8-10 zile. Estimasem ca ne-ar lua cam 6-8 zile toata aventura + inca 2 zile de vreme urata cam pe acolo pe undeva iesea socoteala. Privind in spate probabil tura si rucsacul respectiv mi-au format picioarele pentru mersul la munte in anii urmatori, dar nu stiu daca as mai repeta experienta cu acelasi rucsac inca odata.

Astfel incat plecam cu moralul la pamant ingenunchiati de rucsacii grei de la Valea Marului, alegand varianta cea mai lunga, fara sa stim ca era probabil si cea mai prost marcata. O zi frumoasa de toamna, cu iarba inalta si uscata pe alocuri, cu Sibiul deasupra caruia ne-am ridicat destul de repede si cu o priveliste frumoasa catre Lotrului. Cei mai grei au fost primii 200m diferenta de nivel, fix de la gara, cand mi-am pus foarte serioase semne de intrebare daca avem sanse sa ajungem pana in Plaiul Foii cu ce aveam in spate. Dupa aceea am intrat in ritmul de melc, mai cautam marcajul pe care il gaseam extrem de sporadic si la care am renuntat (sau mai bine zis l-am pierdut la un moment dat), astfel incat ajungem sa urcam pe drumege de ciobani, tinand est-ul si tot urcand. Pana la urma trebuia sa ajungem in creasta, lucru ce s-a si intamplat, intalnind la in moment dat traseul care urca dinspre Turnul Rosu. De aici inca putin pana la prima pauza, in saua apa Cumpanita, unde am dormit intr-un mic adapost aflat sub creasta.

Primul marcaj adevarat pe care l-am intalnit venind dinspre Valea Marului.

Privind spre Transilvania.

Adapostul nostru pentru prima seara.

Tot aici am vazut ca era si altii mai nebuni ca noi, un grup avand dupa ei tuci si topor. Ce or fi facut cu ele pe creasta Fagarasului, nu stiu. Dupa clasica supa la plic, si dupa o conserva, somn de voie. Sincer nu-mi mai amintesc ce sac de dormit aveam atunci, dar cel mai probabil era ceva capatat de printr-un sh, cert e ca totusi nu-mi amintesc sa fi avut probleme cu frigul.

A doua zi dimineata in schimb a fost destul de racoare, cel putin pana cand a iesit soarele. Problema a fost ca la refacutul rucsacilor binenteles ca nu s-au mai aranjat lucrurile chiar asa de bine, astfel incat am inceput sa agat/atarn si chestii pe langa. Sa spunem ca totusi esteticul nu era nici de departe cea mai mare problema a rucsacilor, cat greutatea. Ziua a fost superba pana pe Serbota, unde in schimb am intrat in ceata si a inceput o burnita usoara. Destul de obositi si nu foarte siguri pe noi hotaram sa coboram in caldarea Mieilor, unde gasim un loc de cort super, cu Negoiu in fata, cu apa si cu toate cele necesare. In schimb a doua zi ne trezim in racoarea umbrei pe care o facea tot Negoiu.

Urcand spre Negoiu.

Nu-i bai, in cei 400m-500m diferenta de nivel pana pe varf avem timp sa ne incalzim si ajungem pe al doilea varf din tara intr-o dimineata frumoasa de septembrie. Imi amintesc si acum inceputul norilor care incepeau sa se formeze, si senzatia usoara de curbare a orizontului ce apare in momentul in care urci pe varfuri mai inaltute. De pe Negoiu continuam spre Caltun, pe unde altunde decat pe Strunga Dracului. Sincer nu a fost nici un fel de punere a problemei, si ceea ce e periculos si interzis e in acelasi timp si atragator, astfel incat am inceput sa coboram pe lanturi, incercand sa controlam si greutatea rucsacilor din spate. Tin minte ca nu a fost placut in anumite momente, nu pentru ar fi fost periculos, si pentru ca ma dureau mainile din cauza greutatii rucsacilor. Ajunsi la baza ne dam seama ca nu a fost chiar asa de rau, dar in amintirea noastra mai ramanea un alt loc cu un nume aventuros, “La trei pasi de moarte”. Trecem pe la Caltun, ne pozam cu lacul si cu un perete ce inceapa sa fie deja acoperit de turturi de gheata, si urcam si al doilea hop pentru ziua de azi, Laita.

Pe piedestal

Si Catalin victorios.

Pe lanturile Stungii Dracului.

Privind spre Laita.

Spre saua Doamnei.

De aici pe creasta pana deasupra Balei, unde in momentul respectiv era chiar pace si liniste in comparatie cu ce e acum, si continuam mai departe spre urmatorul loc de cort, langa lacul mic de la Capra, cu vedere spre Vanatoarea lui Buteanu. Pana acum toate bune si frumoase, mai putin greutatea rucsacilor care nu parea sa scada deloc, sau mai degraba perceptia noastra asupra greutatii lor nu se schimba in bine. Totusi pana aici mersesem destul de bine, si in 2 zile si jumatate eram cam pe la jumatatea crestei.

Ajunsi deasupra Balei.

A doua zi avea sa fie si in schimb si mai interesanta, dar si mai lunga. De la capra, serpuim pe rand pe sub Vartopel-Arpasel, dupa care Varful Mircii, si continuam mai departe spre Vistea Mare – Moldoveanu. Prindem senin pe Vistea in schimb ceata pe Moldoveanu. Telefoane acasa de pe vistea, si imi amintesc ca atunci connex-ul statea mult mai bine ca acoperire. Mie in schimb mi s-au cam terminat bateriile dupa Vistea, si desi initial voiam sa ne oprim la refugiu, l-am gasit destul de plin si am ales sa mergem mai departe pana in Fereastra Mica a sambetei unde stiam ca ar trebui sa fie si un izvor.

Aproape de Nerlinger.

Pe Vistea Mare

Si pe Moldoveanu.

Si cu privirea pierduta, si cu animalul in spate, dupa cateva ore.

Groaznica a fost in schimb bucata respectiva, talpile mele neffind foarte fericite dupa 3 zile si jumatate petrecute intr-o pereche de bocanci Kayland. Problema era de fapt greutatea din spate, si faptul ca nu erau deloc obisnuite cu greutatea mea si cu greutatea rucsacului. Catalin merge mai bine pe aici, si il urmez si eu desi nu mai am nici un chef. Initial ochim niste locuri de cort sub Galasescu, dar pana la urma continuam pana in Fereastra Mica, unde gasim din nou un loc perfect de cort, cu apa si relativ protejat. Talpile mele in schimb s-au resimtit si momentul scoaterii din bocanci a fost cam tragic. Seara ploaie, tunete si fulgere, dar cortul rezista (cortul era imprumutat de la un alt prieten, de la cristi, si era de fapt al sorei acestuia, elena).

Talpi cam traumatizate.

Reculegere.

Privind inapoi spre Moldoveanu, a se observa lanterna agatata si ea de rucsac..

O utima fereastra de vreme buna.

De aici incolo in schimb ploaie si din nou ploaie, de parca Fagarasul voia sa ne alunge dupa ce am avut parte de 4 zile de vreme aproape perfecta. In momentul respectiv, si in imaginatia noastra 4 zile de vreme buna in fagaras erau totusi mai mult decat indeajuns. Apropo de metotdele antiploaie de atunci, pentru ploi de vara cea mai eficienta era metoda celofanului (de fapt un sac de plastic de 2x4m, sub care puteau sa stea mai multe persoane pana cand trecea ploaia de vara. Avea avantajul ca inauntru se facea destul de cald, si puteai sa mananci un biscuite, sa mai spui o gluma, si in cazul in care ploaia tinea putin sa scapi neudat. Acum in schimb ne-am dat seama ca nu are nici un rost la cum se arata cerul, astfel incat am continuat prin ploaie spre Rudarita, unde am ajuns uzi pana la piele cu ultimele momente de lumina. Aici in schimb nici loc de pus cortul, noroc cu muncitorii de la canton care ne-au lasat sa dormim intr-un fel de mic vagon pe roti, cum se mai gasesc pe la exploatarile forestiere. Sincer nu a fost rau in comparatie cu intinsul unui cort prin padure pe undeva, in ploaie in noapte, si am apucat sa socializam si cu un pars pe care l-am cinstit ca se ne lasa mancarea din rucsaci in pace.

De intors cred ca ne-am intors cu jumatate din mancarea din rucsaci, iar a doua zi am avut noroc si de o ocazie care ne-a dus pana in Zarnesti, urmand lungul drum inapoi spre Slatina cu autobus + tren + tren + tren. Ne-am simtit extrem de norocosi ca am avut parte de 4 zile de vreme buna, si tura cu tot cu caratul rucsacilor grei a avut un rol formator pentru muschii picioarelor pentru alte ture, desi urmatoarea tura la munte a fost probabil in vara anului urmator.

Totusi privind in spate tura a avut si un efect de disipare al misterului si al aventuri. Fagarasul nu avea sa mai fie Fagarasul aventuros si misterios din povesti, acum fusesem pe acolo, trecusem prin Strunga Dracului si pe La 3 pasi de moarte, nu il mai priveam ca o aventura si a provocare. Si privind in spate nu l-am mai privit niciodata la fel cum l-am privit la inceputul primei zile cand al plecat din Valea Marului. Misterul si aventura s-a mutat usurel spre alti munti, spre alte activitati, dar si acum cand ajung in Cozia mi se pare la fel de fascinant felul in care se vede Fagarasul. Nu la fel de misterios si aventuros, dar tot fascinant.