Sprintul peste Azerbaidjan

E 11 noaptea cand reusesc sa ajung la controlul pasapoartelor din Alat si asa una din cele 5 zile din viza de transit e transformata intr-o singura ora atunci cand pasaportul primeste stampila de intrare in tara. Nu a fost chip sa ma inteleg cu vamesul si sa-i explic ca mai bine astept o ora in port decat sa pierd o zi pedalat, asa ca sprintul planuit de 5 zile s-a transformat intr-un contratimp de 4 zile pentru a face cei 500 de kilometi pana la granita cu Georgia, sub amenintarea unei amenzi de 300 de euro.

Asa ca trebuie sa tai de pe lista Baku si o bucata din drumul de la poalele Caucazului si sa o iau pe drumul plin de trafic ce se indreapta spre Ganja. Toate ar fi bune si frumoase daca vremea ar fi buna, dar cand se face dimineata ma gasesc prima data sub un cer innorat si imi dau seama ca am fost putin rasfatat de vremea perfecta din desert unde in fiecare dimineata eram intampinat de un cer cat se poate de senin.

Din pacate atunci cand esti pe fuga e greu sa intelegi prea multe din tara pe care o traversezi si asa s-a intamplat si cu Azerbaidjanul, mai ales tinand cont ca o ploaie torentiala m-a tinut tintuit vreme de aproape o zi, iar cele 4 zile de pedalat s-au transformat in 3 zile si jumatate. A fost prima ploaie dupa aproape doua luni de zile, dar ce ploaie. Dupa atat de multa vreme pe taramuri uscate eram chiar ingrijorat daca mai tine la ploaie cortul pe care l-am terfelit pana acum prin tot felul de locuri, dar a trecut testul cu brio dupa ce o furtuna de vara a transformat pajistea pe care am pus cortul intr-un mic lac cu insulite. Norocul a facu ca una din insulitele nou formate era ocupata de cortul meu…

In schimb, dupa experienta fugara, mi s-a parut ca tara si oamenii seamana extrem de mult cu Turcia si cu oamenii de acolo, cu o farama de influenta ruseasca. Mancarea a devenit in mod egal si mai buna dar si mai scumpa ca in Asia Centrala, dar oamenii au ramas la fel de primitori si de curiosi, iar rusa a ramas puntea de comunicare, mai ales cu cei mai in varsta. Cand cerul s-a deschis in cele din urma am zarit si cum arata Caucazul cu inaltimile acoperite deja cu zapada proaspata. O sa ajung sa-l explorez mai pe indelete in saptamanile ce urmeaza, dar prima impresia a fost destul de faina, pacat ca toate drumurile care il traverseaza au un punct de plecare din Rusia.

Si mai sunt copacii si iarba verde care au inceput sa reapara pe masura ce m-am apropiat de granita cu Georgia. Arbori adevarati, cu trunchiuri groase si cu umbra deasa, si iarba pe care iti vine sa te tolanesti si sa stai cu orele privind muntii din departare… Dar timpul e scurt si trebuie sa ma grabesc spre granita, unde ajung cu 2 ore inainte de termenul limita. Doua stampile mai tarziu ajung si in prima tara de pe drum pentru care nu am nevoie de viza- Georgia.

Primul loc de campat din Azerbaidjan, fix in fata portului.

Icre negre purtate din Kazakhstan si care sunt de o calitate cel putin indoielnica tinand cont ca au costat sub un dolar.

Trei azeri ce m-au strigat de pe ceallta parte a drumului, si un pepene galben extrem de bun primit de pomana.

O scena dintr-un sat oarecare: "Hei, vino incoace", "De unde vii", "Romania? acum 30 de ani am facut armata aproape de granita de nord" "Ai nevoie de ceva?" "2 cepe? nu vrei sa ramaii la noi in gazda in seara asta?". Dupa care explicatii cu viza de tranzit si cu sprintul peste Azerbaidjan.