Jurnalul Mihaelei aici.

Aceasta a fost ziua in care Mihaela cred ca era convinsa ca o sa ne prindem urechile, ca vom face multe ore pe traseu si multe ore pe retragere, ca o sa ni se ia de catarat si alte scenarii apocaliptice. In acelasi timp din zilele anterioare de catarat am vazut ca daca ne propunem, putem inca sa ne miscam repede pe trasee de mai multe lungimi de coarda de dificultate mult mai mare, si eram si mai convins ca traseul chiar e unul foarte, foarte frumos. Cred ca pana la urma si Mihaela avea macar o urma de indoiala fata de scenariile apocaliptice, pentru ca altfel ar fi zis un nu categoric si nu ar fi fost de acord sa ne trezim cu zorii zilei pentru a intra primii in traseu.

Pentru noi cel putin, in mod clar, experienta cataratului, si mai ales a alpinismului, e mai mult sau mai putin solitara. Nu ne face nici un fel de placere sa ne inghesuim la o faleza plina de oameni, sau sa stam prin regrupari cate 3-4 oameni, asteptand sau descurcand sforile incurcate. Poate e o meteahna din Romania, unde in traseele de alpinism esti de cele mai multe ori singur.

Oricum ideea e ca si in Wilder Kaiser, la fel ca si in Alpi, lumea intra in general in trasee pe undeva pe la 8-9, poate ceva mai devreme pentru traseele lungi. Iar daca vrei sa ai traseul doar pentru tine ori intri mai deveme si te misti repede, ori intri mai tarziu si te misti la fel de repede ca sa nu te prinda noaptea. In timpul saptamanii in Wilder Kaiser totusi nu e nici o problema, sunt suficiente trasee pentru a avea loc toata lumea. In weekend pe rutele populare in schimb, lucrurile pot deveni destul de aglomerate.

Astfel incat profitand de presimtirile apocaliptice ale Mihaelei chiar reusim sa ne trezim odata cu zorii zilei, si plecam la 6 fara ceva de la masina. Incepem cu acelasi urcus pana aproape de Stripsenjochhaus, urcus ce incepe sa capete o tenta oarecum ritualica. E interesant cand stai sa te gandesti cati mari cataratori din istoria alpinismului au urcat cu coarda in spate pe aceasi poteca. Poate atunci poteca era mai ingusta, locurile ceva mai salbatice, dar activitatea si libertatea erau aceeasi.

Ajungem la baza traseului, intre perete si o limba de zapada, si incepem sa ne miscam cu destul de multa repeziciune pe primele lungimi care sunt ceva mai usoare. Daca e un lucru care imi displace la alpinism, atucni acela e senzatia de legare si de ingreunare pe care o ai in regrupare sau in perete atunci cand te misti incet. In schimb traseul de astazi, Via Classica, de 600m, 15 lungimi de coarda si V ca dificultate e la fix pentru a ne permite sa ne miscam repede. Cu siguranta cu ceva antrenament poti sa ajungi sa te misti repede si pe trasee mai grele, dar nu e visul meu sa petrec prea multe ore intr-o sala da catarat cu aer inchis si miros de magneziu. Dar deocamdata putem sa traim mica noastra aventura si pe trasee mai usurele.

Si lungimile curg una dupa alta, la inceput cateva lungimi de incalzire, dupa care diedre si fisuri frumoase, cu stanca sanatoasa si cu o linie foarte clara a traseului. Pe nesimtite ajungem cam la jumatatea traseului, de unde urmeaza cele mai frumoase 3 lungimi ale traseului, un horn/jgeab de 100m ce se termina cu 30m de catarare frumoasa, atletica pe fisuri bune.

Chiar e foarte frumos, si ma bucura nespus ca atat si eu cat si Mihaela putem sa ne bucuram de traseu si de catarare. Cel mai probabil intotdeauna o sa fie intre noi o diferenta intre capacitatile fizice, poate in parte datorita diferentelor hormonale dintre baieti si fete sau poate din cauza ca avem pareri destul de diferite despre antrenament. Si totusi la catarat in concediul acesta diferenta si traseele alese au fost la fix pentru a ne putea bucura amandoi de trasee si de catarare.

Lucru care nu e chiar atat de simplu, pentru ca trebuie sa urcam si mai la cucurigu, pe varful principal, dupa care sa rapelam, dupa care iar sa urcam intr-o sa, dupa care iar sa rapelam, si dupa care sa coboram pe o poteca ce pare interminabila pana in poteca principala. Daca tot concediul pe traseele de catarare ne-am miscat in timpii, uneori chiar si mult sub timpii estimati, la coborare am reusit sa ne miscam in mod constant mai incet. De fapt daca stau bine sa ma gandesc mult mai incet.

Totusi locurile sunt extrem, extrem de spectaculoase, prilej de cateva poze ce par rupte cu adevarat din imparatia de piatra. Iar Elmauer Tor (poarta din Elmau), si coborarea de acolo spre Stripsenjochhaus arata intr-un mare fel. In stanga ai vestitul perete vestic din Fleischbank (echivalentul peretelui din valea Alba pentru bavarezi), unde nu putine generatii de alpinisti si-au incercat puterile.

Spre sfarsitul coborarii ne prinde si o ploaie, care din motive oarecum neintelese in momentul respectiv ma enerveaza la culme, dar pe care o iert in momentul in care apare apare un curcubeu de toata frumusetea. Ajungem in cele din urma la masina, obositi dar multumiti, si seara o petrecem in aceeasi parcare a aurolacilor de la Griesner Alm, cu ganduri pentru a schimba imparatia de piatra germana cu una italiana.

Peretele estic din Fleischbank

Poarta catre Elmau.

Pe stanca sanatoasa si aderenta.

Vertical

Scapati de presimtirile apocaliptice.

Pe retragere.

Poarta catre Elmau, in portiunea superioara.

Vertigo.

Un curcubeu aproape dublu.

Sageata multicolora.