Sanatatea e de multe ori un lucru pe care il luam de cele mai multe ori de bun, si in general nu ne dam seama cat de importanta e decat in momentul in care suntem bolnavi. Incerc totusi sa-mi amintesc mai des, si probabil din cauza aceasta urarea mea preferata e multa sanatate.

Acum 4 luni de zile am luat hotarea, in urma unui cumul de motive sa schimbam orasul. In momentul respectiv si santatea era unul dintre motive, in mare parte pentru ca in ultimii doi ani de zile incepusem sa am problem din ce in ce mai dese in Bucuresti cu astmul. Initial era vorba de un oras de la poalele muntilor, dar pana la urma printr-un concurs de imprejurari am ajuns dintr-o capita de campie in alta capitala de campie, respectiv din Bucuresti in Berlin. Si odata ajuns aici dupa prima saptamana mi-a fost destul de clar ca in Berlin pot sa fiu un om sanatos, sa nu am nevoie de antihistaminice si antialergice, ca pot sa ies oricand la alergat fara un puf de ventolin inainte, fara sa ma trezesc noaptea din cauza ca nu pot sa respir. Si astfel au trecut 3 luni de zile, in care noua situatie a devenit normalitate, 3 luni dupa care uiti cum era inainte.

Dar au fost totusi 3 luni de zile in care am iesit mult mai des la alergat, pe stadion, prin padure, pe Muntele Diavolului (Teufelsberg, un munte artificial impadurit, ridicat din molozul cladirilor bombardate in al doilea razboi mondial), am iesit la alergat prin dealurile spre munti din Germania, am iesit la alergat chiar si prin Dachstein si prin Tatra. Ceasul spunea ca sunt mai antrenat ca anul trecut, eu ma simteam mai antrenat ca anul trecut, pana si strategia si echipamentul era mai bine facut ca anul trecut. Intr-un fel chiar era curios cum vor fi puse in balanta antrenamentele mai constante din Berlin versus concursuri odata la cateva saptamani.

Si astfel ne-am planuit un mic concediu de 7 zile in Romania, ocazie cu care sa ne luam toate hainele si echipamentul de iarna din tara, sa ne vedem parintii si prietenii, si sa rezolvam in cele din urma o groaza de probleme organizatorice. In drum spre Romania trecem si prin Tatra, unde petrecem 2 zile frumoase alergand prin poteci decupate parca din stapanul inelelor. Aflu de o varianta poloneza a Gianinei cu care ma intalnesc pe una din poteci si de un prin ultra-maraton care se va organiza anul viitor in iunie in Tatra, si de o comunitatea de alergatori motani din Polonia, la care gasesc o groaza de asemanari cu cei din Romania.

Dupa care ajunsi inapoi in tara, dupa o zi petrecuta la parinti la Slatina, urmeaza 3 zile in Bucuresti alergand dupa diverse treburi prin Bucuresti, dar 3 zile in Bucuresti in care nu am putut sa respir cum trebuie si in care nu am putut sa dorm decat pe franturi. Din nou ventolin, claritine, paracetamol sinus, si amintiri ale perioadelor din liceu in care ma simteam la fel de naspa. Macar de ar fi avut efect toate acestea, dar parca dupa vara secetoasa si calduroasa Bucurestiul a fost mai poluat ca niciodata. Poate trecerea brusca dintre medii a declansat problemele, cert e ca totul a venit ca un dus rece si ca un fel de amintire a motivului principal pentru care am luat hotararea acum 4 luni de zile.

Totusi sunt cel putin doua milioane de oameni pentru care aerul din Bucuresti nu e neparat o problema de sanatate, sau cel putin nu pe termen scurt cum e in cazul meu, si clar e o chestie legata de o sensibilitate capatata pe cale genetica de la unul dintre strabunici, dar totusi la mine in ultimele 3-4 luni a fost foarte simplu sa vad cauzalitatea, si sa vad ce importanta are un mediu curat.

Acum in schimb trebuie spus ca trecand peste toate diferentele de clima, de cantitate de precipitatii, de perdea de paduri din jurul orasului, pacatul principal al Bucurestiului sunt masinile. E un oras in care e considerat mult prea normal sa mergi cu masina la servici si sa te enervezi in trafic. Initial cand am venit pentru prima data in Bucuresti acum 11 ani nu avem absolut nici un fel de probleme, dar tot din aceasi perioada imi aduc aminte foarte clar cum pe splai si pe bulevardul Unirii circulai mai mult sporadic masinile. Intre timp posibilitatile financiare au crescut, si cu ele si numarul masinilor, parcarile au devenit neincapatoare, iar traficul un cosmar. Am asistat la ele ca biciclist in ultimii 9 ani, si cel putin eu am sesizat o degradare continua a calitatii aerului, si de aici reaparitia treptata a problemelor, si imi e usor sa urmaresc evolutia din ultimii 2 ani pentru a vedea directia. Si din punctul meu de vedere singura solutie e mersul pe bicicleta, incurajat prin exemplu si prin politici urbane coerente, altfel lumea o sa ajunga sa se sufoce singura prin noxele produse in drum spre munca.

Revenind la povestea MPC-ului, e a inceput cu cele 3 zile de dinainte din Bucuresti, in care oboseam si ramaneam fara aer la urcarea scarilor de la metrou, si cu noptile nedormite de atunci, si cu dozele de ventolin care nu prea au fost in limitele recomandate. Pana la urma dupa inca o noapte chinuita incarcam totul in masina si plec vineri dimineata spre munte in speranta de a mai fura cateva ore de somn printr-o poenita pe la munte. De reusit chiar reusesc sa le si fur, intr-o poenita din drumul spre Belvedere, pe undeva pe langa paraul rece. Problema e ca banuiesc ca nu e suficient, si ca probabil dureaza putin pana cand se desfunda complet plamanii. Totusi seara in Zarnesti deja ma simt considerabil mai bine, si dupa o seara petrecuta cu parintii si cu prietenii mai prin din nou cateva ore de somn in care pot sa respir cum trebuie. E uimitor cat de mult poti sa apreciezi capacitatea de a respira adanc pana in adancul pieptului, cam la fel de mult ca o gura de apa atunci cand esti rupt de sete sau ca ceva de mancare atunci cand esti rupt de foame.

Dimineata in schimb ma scol cu moralul destul de ridicat, si ma gandesc ca pana la urma pot sa incerc sa scot tot ce pot de la ziua respectiva. Strategie perfecta, pantaloni scurti si heatere de picioare pe centura, numarul pe elastic, tricou pe care pot sa-l dau jos usor atunci cand e prea cald pentru a scuti din deshidratare, gel-uri, activatoare, coolere pentru maini, si in acelasi timp tot ca bagaj noptile chinuite si plamanii infundati din zilele trecute. Am lasat si glezna cu probleme sa se recupereze, fara a forta-o concurs dupa concurs.

La start e multa lume cunoscuta, multi oameni de care o sa-mi fie dor in urmatoarele luni, si o atmosfera care sigur o sa-mi lipseasca. Sunt undeva in fata, si raman uimit cand ma ridic putin deasupra multimii si vand cat de multa lume e la start anul acesta. Multe multumiri Luci pentru concursul acesta, si pentru alte concursuri. Intr-un fel e bine ca e de referinta, chiar daca de la an la an vine din ce in ce mai multa lume si parca devine din ce in ce mai impersonal. Fiecare poate sa si-l faca personal din prisma timpului, din prisma plutonului, din prisma cunoscutilor si a prietenilor, si e alegerea fiecaruia daca face treaba asta sau nu.

La start numaram toti in aceasi ritm, 500 de oameni care fac ca numaratoarea inversa sa rasune in tot Zarnestiu, 10, 9…., si incepe si editia din 2012 a Maratonului Pietrei Craiului. Alung ca de obicei toate grijile intr-un cotlon intunecat al mintii si incerc sa scot tot ce pot de la ziua respectiva. Zi care e de altfel deosebit de frumoasa, fara un nor pe cer. E un fel de recuperare pentru primele editii la care am participat, la care a plouat cu nemiluita.

Merg dupa ceas, imi stiu destul de bine organismul si stiu ca MPC-ul de anul acesta ar trebui sa pot sa-l alerg cu un puls mediu de 169-170, astfel incat merg uitandu-ma la ceas din cand in cand pentru a verifica ca sunt in intervalul respectiv si pentru a verifica ca nu fortez. Pe plat ma simt surprinzator de ok., si ma aflu cam in plutonul in care trebuie. Pana la urma mare parte a alergarii din ultimele 3 luni a fost pe plat, si pot spune ca am avansat putin la tehnica, forma si economie. Mai e mult de lucrat, dar totusi am inceput sa descopar lucruri pe care pana acum nu le sesizam.

Merg ok si pe urcarea spre Magura, in pluton cu Vali Maier, cu Bebe, cu Istvan. Ceas, fix dupa plan, fara sa fortez, stiu prea bine care sunt momentele in care trebuie sa apas pedala de acceleratie. Pe forestierul de la Magura incep sa ma supraincalzesc, si aplic tehnica Nusu cu tricoul in mana, ce merge mana in mana cu o pereche de pantaloni destul de scurti. Pana la urma orice tricou pe care il porti pe tine, daca nu bate vantul va tine un pic de cald si te va face sa transpiri putin mai mult, si acum vrea sa incerc sa vad daca merge alternativa cu tricoul in mana atunci cand creste temperatura.

Minimalist.

Pe urcari cate o gura de apa, un pic de odihna pe varfurile pantelor, dat drumul la picioare la coborare, astfel incat incet dar sigur castig pozitie dupa pozitie, pana la Table, unde umplu repede bidonul cu apa si plec mai departe. Urmeaza cateva urcusuri si coborasuri inainte de urcarea serioasa spre saua Funduri. Aici din nou sper sa gasesc cateva bete din padure care sa ma ajute la urcare, unul il gasesc ok in schimb cel pentru mana stanga e bun de lupta cu ursul sau cu caini de stana. La inceput castig putin teren, dar de la treimea urcarii imi dau seama ca ceva nu merge cum trebuie, si sunt depasit cam de toti cei pe care i-am depasit mai inainte. Pe aceasi portiune, in acelasi pluton anul trecut am castigat timp si pozitii pretioase, in timp ce anul acesta se intampla fix opusul. Nici urma de crampe, doar o oboseala in coapse care nu ajuta de loc. Muschi nerefacuti de weekend-ul trecut din cauza lipsei de somn, dar sper ca totusi sa apuc sa-i odihnesc pe coborarea din saua Funduri. Pe la jumatatea urcarii arunc si betele pentru ca ma convinsesem ca nu ma ajuta cu nimic la urcare, si pana la urma la felul in care mergeam in momentul respectiv chiar nu era nici o diferenta.

In saua Funduri il vad pe Adi Bostan, care avusese si el probleme si se oprise pentru o pauza mai lunga, si dupa o gura de apa ii dau la vale pe valea Urzicii. In nici un an nu cred ca am coborat la fel de bine ca anul acesta, si am castigat din nou cam toate pozitiile pierdute la urcare. La limita sigurantei, cu cateva derapaje mai mult sau mai putin controlate, dar totusi rapid si fara ruperi de ritm. Merg in urma lui Fane si a lui Marc care coboara si ei destul de bine pe acolo.

Au trecut pana acum 2h20, si la 2h30 imi promit un prim activator care sa bage putin curent in sistem pentru urcusurile si coborasirule de pana in Spirlea. In schimb pana sa ajung la acel activator, pe unde spre drumul spre Marele Grohotis s-a intamplat ceva ce nu mi s-a mai intamplat niciodata pana acum. Prima data calc putin stramb cu glezna cu problema, si din nou aceasi strafulgerare de durere ca la ultimele concursuri. La cateva minte in schimv vine un shutdown complet si brusc, un moment in care organismul mi-a zis un nu categoric. Crampele au venit complet din senin, si o senzatie de sfarseala si de blocaj intr-un ritm inferior din care activatorul nu a reusit sa ma scoata. Stiam ca puteam sa strang din dinti, dar era prea devreme si era prea mult de strans din dinti. Si nu-ul a fost atat de categoric, incat mi-am dat seama ca nu are nici un sens. Pana la urma fata de organismul tau e nevoie de putin respectiv, si trebuie sa stii sa-l lasi sa se refaca, si sa-l asculti atunci cand iti spune pana aici.

De aici pana la sfarsit am mers intr-un ritm de voluntar alergator, mai alergam putin, mai ma opream putin la soare vorbind cu voluntari, mai incurajam concurentii, mai alergam putin. 10 minute le-am petrecut impreuna cu volutarii de la Umeri, admirand felul in care arata Iezer-ul in ziua respectiva. Una peste alta a fost un alergare in care chiar m-am bucurat de ziua respectiva, de toti prietenii cu care m-am intalnit pe drum, fie voluntari fie alergatori, in care am vazut cam cum se merge in tot intervalul 4:45-6:05, si am vazut ca chiar se alearga destul de serios chiar si spre 6 ore. Am mai incercat sa mai dau si sfaturi, am fost incurajat si de parintii ingrijorati ca nu am ajuns inca pana atunci, si am trecut pana la urma linia de sosire fara nici un regret dupa o zi frumoasa. A fost cred ca primul concurs in care am venit la pas, fara sa ajung rupt la final dar totusi fara sa-mi para rau de felul in care am mers. Singura parare de rau a fost ca nu am stat sa o astept pe mike, care a venit cu 10 minute in spatele meu, dar care nu stiam in momentul respectiv cat de mult e in spate… Am ajuns la sosire in 6h14m, cu multe pauze de admirat peisajul, de vorbit cu oamenii, si de alergat de placere….

V for Vai ce frumos e in Crai.

La pas, coborand spre Zarnesti.

Mai o pauza, mai o vorba cu Cindy si cu Gica.

Ce urmeaza in continuare, nu pot sa stiu exact, cel mai probabil un an petrecut in Berlin, mult ski la iarna (din pacate impreuna cu necesarele pelerinaje pana la munte), poate un ultra-maraton la primavara in Tatra, ceva mai multa catarare, si din nou alergari prin padure si pe Muntele Diavolui cu gandul la MPC-ul de anul viitor. Iar pentru anul acesta, probabil cel mai mare castig a fost frumoasa zi petrecuta la munte, si tot timpul petrecut cu parintii si cu prietenii. Si doua lectii invatate, prima ca Bucurestiul chiar nu e loc prielnic pentru oameni cu probleme respiratorii, si a doua ca fara odihna organismul chiar poate sa zica un nu categoric la un moment dat. Ani pentru imbunatatit timpul o sa tot fie.

Si nu in cele din urma multe multumiri pentru organizatorii si voluntarii care au facut o treaba foarte buna, nu cred ca a fost un concurs pana acum la care sa primesc atat de multe incurajari. Si felicitari si respect pentru tot participantii, editia de anul acesta cred ca mi-a adus aminte ca e o lupta serioasa care se duce in oricare din concurenti, indiferent timpul si plutonul in care se gaseste fiecare. Si sunt foarte mandru de toti pinguinii care au participat la MPC anul acesta.