Varful Omu, valea Ialomitei si Morarul, deasupra norilor.

Dimineata vine cu o prognoza ce pare sa nu se adevereasca iar la ora 6:45 cand suna ceasul cerul aproape senin cu un singur nor fugar ce incepe sa fie colorat de prima geana de lumina. Cu ziua innorata din prognoza uitata imi fac calcului si-mi dau seama ca dupa ziua superba de ieri parca e pacat sa inchei tura cu traseul clasic prin Saua Laptuci si cu coborarea clasica prin Sinaia.

Alternativa cu care am tot incercat fara success sa-l conving pe Doru cu o seara in urma ar fi urcarea pe Valea Ialomitei pana la Omu si daca zapada pe Morar e asezata cat de cat bine o coborare pe aici pana in Busteni, totul facut devreme pana cand soarele sa incalzeasca versanti si valcele de pe Bucsoiu. Asa ca fara nimic mancat fac repede bagajul si pornesc pe schiuri spre schitul Pestera iar de aici in sus pe Valea Ialomitei, unde vantul si soarele si-au facut de cap si nu a mai ramas urma de zapada transportata. Fie dau de zapada inghetata unde se vad urme de coltari de acum o saptamana, fie de valuri formate de vant si inghetate bine fie de crusta formata in ziua de dinainte. Un vant rece ma ia in primire si portiunea superioara a vaii e acoperita de o ceata rosiatica in lumina rasaritului, iar eu ma lupt cu pantele inghetate si cu schiurile ce sar prea des.

Dupa ce trec de cascada si ajung in caldarea superioara Mecetul Turcesc apare semet in fata mea, incredibil de clar si detaliat, cu cerul albastru deasupra si cu zapada spulberata de vant deasupra. Vantul si-a facut in schimb de cap si pe aici si dau de acelasi valuri imense de zapada, bine inghetate, pe care urc cu spor pana in muchia care urca spre Omu. Pe aici nu mai e urma de zapada proaspata, doar scoici si zapada ingheata. Valea Cerbului e complet in ceata iar pantele dinspre baraca stralucesc albastru in lumina soarelui. Valurile marii de nori se izbesc de Costila, iar plafonul se ridica incet dar sigur. In Valea Dorului pare sa fie deja ceata, iar Craiul e si el momentan sub cusma de nori.

La varful Omu in schimb e soare si bine, cel putin daca nu stai in bataia vantul. Usa cabanei e complet acoperita de zapada, la fel si usa refugiului din spate la fel si ma intreb daca se poate debloca cu usurinta in caz de urgenta. Pe la statia meteo nu trec caci sigur as fi certat pe buna dreptate pentru ca haladuiesc singur pe aici. Cand arunc in schimb o privire spre Morar lucrurile arata pe de o parte dezamagitor, caci in caldarea superioara e fix aceasi poveste de pe platou, cu zapada modificata de vant. In schimb tot ce e mai jos de caldarea superioara e in ceata astfel incat orice teama legata de avalanse venite de pe versantii de pe Bucsoiu dispare si sunt destul de convins ca lucrurile vor fi ok pana jos.

Pentru un scurt moment ma gandesc si la alternative, caci e atat de frumos la 2500 de metri, deasupra norilor si ar mai merge cateva ore petrecute pe aici pana cand va urca plafonul. Dar varianta unei plimbari pana la refugiul din Tiganesti pica caci ar ramane problema recuperarii masinii din Busteni. Asa ca pornesc la vale pe Morar, schiind pe zapada cat se poate de diversa, la inceput zapada extrem de inghetata, mai jos crusta ce alterna cu bucatele faine de pulver si la final, din Canion in jos, dar mai ales prin padure tone de pulver. Pare ca tot pulver de pe platou a fost sulfat aici, suficient de adanc cat se treci peste toate crengile si peste toti bolovanii, o placere.

Iar dupa ce intersectez triunghiul rosu inchei tura cu o plimbare pe foci pe plaiul munticelu, pe sub abruptul tapetat cu zapada. Cobor pe schiuri pana la Troita, incheind inca o tura de iarna fix asa cum ar trebui sa fie, cu ajuns pana in oras pe schiuri. Si chiar daca sunt carcotas cu iernile ce nu mai sunt ce au fost odata iarna asta a fost o exceptie cat se poate de placuta.