Fagarasul m-a asteptat rabdator cam de cand ne-am mutat in Brasov. I-am promis atunci ca voi ajunge des, ca ii vom explora muchiile nordice si traseele mai putin batute, dar mi-am vandut sufletul bicicletei. Si totusi el n-a zis nimic. L-am inconjurat in lung si in lat cu cursiera primavara, apoi i-am explorat cateva din vaile sudice cu bicicleta in spate, ori partea domoala a crestei, de dupa varful Urlea in saua MTB-ului, dar creasta si muchiile nordice ce se ridica abrupt din campie ramaneau in continuare pe lista de asteptare. Si totusi si el e pretentios, cere vreme buna si stabila pentru ca o tura sa aiba sens. Si aceasta se prefigura, intr-un final, la mijloc de august, cand in sfarsit deluviul varatec al lui 2018 s-a hotarat sa inceteze.

Cum zona Sambata-Urlea oferea suficiente combinatii de trasee, ne hotaram sa o transformam in destinatia noastra.
Documentatia este minima. Facem cateva poze cu harta Fagarasului de la BelAlpin pe care o aveam acasa, parcam masina la inceputul Muchiei Dragusului, ne facem loc printre tarabele ce vindeau icoane cu Arsenie Boca si promisiuni de mantuire cu muzica religioasa si cautam inceputul traseului turistic marcat cu PR.

Poteca incepe hotarat si o tine asa cam o ora, pana ce debuseaza intr-un drum mare si lat de exploatare, drum pe care aveam sa il urmam pana la liziera padurii. Bucatile mai abrupte alterneaza cu portiuni aproape plate si marginile ii sunt pline de tufe de mure si zmeura. Mancam incredibil de multe mure, ajungem sa facem nazuri si sa le alegem doar pe cele mari si batute bine de soare ce se transformau in gem de cum atingeau cerul gurii. Pentru diversitate mai bagam si cate o zmeurica. In pauzele de mancat, mai si urcam, nu de alta, dar vrem sa ajungem si la afinele de mai sus :).

La marginea padurii, destul de sus fata de asteptarile noastre gasim casa de vanatoare de pe Muchia Dragusului, o inspectam si apoi pornim mai departe, bucurosi ca am scapat de aerul sufocant dintre copaci si de acum incolo zarile se vor deschide putin cate putin si vantul ne va racori. In stanga avem Muchia Sambetei, in dreapta Muchia Zanoaga, iar in fata noastra…tufele de afine de care ne impiedicam cat ai zice pauza. Afinele sunt mai migalos de cules si nu foarte bine facute (inca), asa ca depasim rapid zona. Cam in doua saptamani (deci fix la ProPark) vor fi la apogeu. O sa fie oare si proba speciala de cules si mancat afine 🙂 ?!?

Mure din belsug, mure cum nu-mi amintesc sa mai fi mancat vreodata. Poate au fost bune si cele doua luni de ploi la ceva..

Ajungem pe un promontoriu de unde poteca marcata se lasa in stanga, de-a coasta si Radu propune sa urcam matematic pe muchie. Dupa cateva scurte vociferari il urmez si avem parte de o muchie usoara, in mare parte inierbata, care insa ne ofera perspective largi asupra peisajelor din jur. In dreapta noastra se casca adanca si ingusta Valea Vistisoarei strajuita fiind pe celalalt mal de Muchia Zanoaga, stancoasa si puternica in partea ei superioara. In stanga se deschide larga si blanda Valea Sambetei, iar peste drum, culmile domoale ale muchiei omonime.

Periplul nostru linistit sfarseste in fata unui varf stancos ce precede practic Curmatura Racorelor (dar noi nu stiam asta). Cum o continuare matematica presupunea probabil un rapel si o ceata vremelnica, ce nu se mai da dusa, nu ne lasa sa ne orientam, ne retragem pe un valcel abrupt dar inierbat. Pe la jumatatea coborarii, am impresia, fugitiv, ca vad un stalp de marcaj intr-o sa, insa ma gandesc ca privirea imi joaca feste, asa caci continuam sa pierdem diferenta de nivel pana ce pantele se mai imblanzesc. Acum, dintr-un unghi mai favorabil ne dam seama ca ceea ce am vazut chiar era un stalp de marcaj ce marcheaza probabil Curmatura Racorelelor, insa cum este deja ora 19.00 si cum caldarea de sub noi adaposteste 2 ochiuri mici de apa si cateva praguri de iarba, hotaram sa lasam Lacul Vistisoara pentru o urcare ulterioara, eventual pe vala omonima, si sa dormim aici. Nu mica ne e mirarea cand, coborand in firul unui parau, dam si de marcajul PA ce leaga Valea Sambetei de Curmatura Racorelelor.

Cu marea de nori la picioare si cu cateva minute inainte de a fi din nou invaluiti de ceata.

Oprind din vreme, avem deci timp sa ne instalam comod si sa asteptam pur si simplu ca ceata sa se ridice de pe vai si aerul sa se coloreze in nuantele de roz si albastru ale apusului. Peretele Galasescului ne strajuie dormitorul. Seara aduce cu ea si frigul, asa ca ne refugiem pana la urma in cort unde avem in meniu somn de voie pana a doua zi dimineata.

Unul din plusurile locului de cort ales este acela ca, fiind destul de sus, pe clinurile unui versant, practic este scaldat in soare inca de dimineata. Nu trebuie sa asteptam prea mult ca lumina sa ne gaseasca (oricum asta ar fi durat mult mai mult in caldarea Vistisoarei), asa ca la ora 7.30 suntem deja in picioare si ne incepem ziua cu o salata de legume, mancata sub un cer albastru fara pata.

Momentan coboram spre Valea Sambetei, pe o poteca marcata bine, dar destul de firava si plina de vegetatie, semn ca nu sunt prea multi drumeti care sa se abata prin locurile astea. Locurile sunt pline de afine, mai bune ca cele din ziua anterioara, caci versantii pe care suntem vad mai mult soare.

In Valea Sambetei e inca liniste, oile de la stana aflata mai sus de cabana nici macar nu au plecat la pascut, asa ca dupa o scurta deliberare pornim in sus, spre Varful La Cheie Bandei. Urcusul merge placut, pe versanti molcomi si detaliile caldarii Sambetei ni se deschid progresiv. Coltul Balaceni creste sub privirea noastre, Ferastra Mare coboara, si cu mai putin efort decat ne-am asteptat ajungem sub varf. Aici descoperim o poteca marcata cu PA ce continua pe sub Muchia Sambetei, insa noi facem un ocol pana pe varf, pentru un brunch si pentru panoramele largi asupra crestei Fagarasului. Se vede clar intregul sector Urlea- Moldoveanu, muchiile nordice, progresiv mai accidentate pe masura ce privirea aluneca spre vest, vaile sudice, inclusiv frumoasa Valea Bandei pe care mi-am facut ucenicia in ale bikepacking-ului.

Dupa o pauza de admirat si bronzat revenim in poteca marcata pe care o urmam la pas, un parcurs facil ce ne conduce putin mai sus de refugiul Cataveiu. De aici marcajul nu ne mai ajuta, asa ca revenim pe Muchia Sambetei pe care o urmam matematic beneficiind de plaiuri inierbate. Ne oprim deasupra unei mase destul de compacte de jnepeni, fix in punctul in care din muchia principala se desprinde spre stanga Piciorul Sambetei, pe care intentionam sa si coboram. Faptul ca e mai scurt si ne va scoate direct in Valea Sambetei compenseaza cu faptul ca harta nu arata nici urma de poteca pe acolo. Fiind o muchie clara, ne e greu sa credem ca nu va fi o poteca ciobaneasca / vanatoreasca/ de afinari. Asa ca ocolim gratios jenpenii pe flancul stang, intr-o curba larga, literalmente fara sa ne atingem de ei si intram intr-un lan de afine si ienupar, apoi pe niste pante golase cu pietre si turba, ca mai apoi sa debusam intr-un lan de iarba mare, pana la brau. Radu trece la conducere si combina niste trase urmand niste poteci de animale si tintind spre niste copaci mari de la liziera padurii. Aici ne impedicam si de cele mai mari si mai gustoase afine din tura si ne gandim ca sigur trebuie sa dam peste ceva poteca de afinari. Banuielile ne sunt confirmate cand in padurea rara de brad, urmam un fir de poteca serpuita si intrerupta, dar pe care gasim 2 PETuri, semn clar al piciorului omenesc. Problema este ca poteca, ce probabil tinea muchia avea sa fie intrerupta de o zona vasta de cazaturi, ce ne forteaza sa ocolim cand pe stanga, cand pe dreapta. Radu pare reactivat, dupa ce toata tura s-a vaitat ca a fost lung, ca e mult de coborat, ca trekkingul nu e de el. In lumea asta pierduta pare in elementul lui. Mie nu imi place, dar n-am ce sa fac. Ma antrenez moral pentru ProPark si incerc sa imi tin gura si sa nu comentez deciziile navigatorului sef. La un moment dat, ajungem la un marcaj forestier pe care insa il urmam vremelnic caci moare si el (sau cel putin asa credem noi) odata ce depaseste zona problematica si iese intr-o padure normala. In mare, timp de 2 ore si mai bine nu am facut decat sa sarim copaci, ocolim cazaturi, sa ne strecuram intre crengi ori prin iarba mare, sa coboram abrupt sau sa traversam la rama si calcai si recunosc ca eu m-as fi pierdut de 10 ori in padurea aia. Bine, de fapt, daca as fi fost singura nici macar nu as fi parasit poteca marcata.

Candva, Radu cere o pauza, dar eu il zoresc, caci ne omoara mustele. Ma aleg si cu 2 muscaturi de viespe (noroc ca nu sunt alergica). La un moment dat situatia se complica, caci pantele devin din ce in ce mai abrupte, semn ca ne apropiem de drum. Apa se aude clar in stanga noastra si dupa ceva bajbaieli, vedem si drumul. De pe Coltii Cremenii n-am mai tras o balaureala maxima ca asta, si cred ca va mai dura inca 7-8 ani pana la urmatoarea. Radu gaseste cea mai domoala panta abrupta ce coboara spre drum si incet si controlat pierdem altitudine, pana ajungem cam la 7-8 metri deasupra apei. Intre noi si drum este o apa de traversat, dar asta e cea mai mica problema. Problema adevarata este ca intre noi si apa e si un prag de 3-5 metri (depinde de zona). Cel mai sigur e pe o panta de pamant si iarba pe care, daca ne intindem cat suntem de lungi nu putem aluneca prea mult. Cu ceva inginerii formate dintr-un fel de coarda improvizata din geci si pantalonii lungi de dormit coboram rucsacurile, apoi Radu coboara primul, iar apoi eu. Mare minune ca fix in acel 10-20 de minute cat ne-am invartit noi pe acolo nu ne-a vazut nimeni din drum. Dar ce om normal s-ar uita pe versantul opus si ar banui ca doi indivizi apar din negura padurii, de acolo de unde nici urma de poteca si nici urma de om nu se vede. Oh well, dupa ce am ajuns in talveg, traversam apa, fara sa ne udam, si ne luam un moment de respiro in drum. Radu aranjeaza cu un posesor de Jeep sa ma ia pana la manastire, omul e de treaba si ma duce chiar pana la masina, apoi plec sa il recuperez pe Radu si terminam weekendul in blocaj in Vladeni. Nu imi vine sa cred, dar aparent asta e coada pana in Codlea, ceva ce nu am mai vazut de cand bateam in fiecare weekend Valea Prahovei. Aproape ca imi doresc, in mod egoist, sa se termine perioada concediilor, sa revenim la normal.

Pana una alta, mai sunt cateva zile de vara, ce vor trebui exploatate la maxim. Si daca avem noroc de vreme buna, un alt weekend tomantic in Fagaras.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/1769768477
https://www.strava.com/activities/1769788339

Text:
Mihaela.

Mure din belsug, mure cum nu-mi amintesc sa mai fi mancat vreodata. Poate au fost bune si cele doua luni de ploi la ceva..

Iesirea din padure, cu muchia Zanoaga in fundal, urmatoarea pe lista.

Muchia Dragusului in stanga, Valea Vistisoarei si Muchia Zanoagei.

Moment de odihna la refugiul de pe muchie.

Castigam altitudine iar ceata incepe sa se joace pe langa noi.

Un loc de cort de 5 stele.

Jocul norilor la apus.

De dimineata, privind spre peretele Galasescului.

Mult e pana jos in caldarea Sambetei, si mult e de urcat la loc.

Spre Cheia Bandei, pe un traseu surpinzator de placut.

Rhododendroni infloriti a doua oara, la inceput de august, in Fagaras.

Fagarasul incepe sa se imbrace in culori de toamna.

Coborarea pe piciorul Sambetei, prin paduri cvasivirgine. Sa spune doar ca tare ne-am fi dorit macar o urma de poteca in orele ce au urmat.