Proparkul de anul acesta nu ar fi trebuit sa fie in postura de concurent pentru mine. Cu cateva inainte de start ma obisnuisem cu gandul ca voi fi voluntar, cocotat undeva intr-un varf de munte, privind apusul si rasaritul, cu o carte in mana si asteptand si incurajand echipele din timp concursului. De fapt chiar nu doar ca ma obisnuisem ci chiar incepuse sa-mi placa gandul, la fel ca acum doi ani cand am fost voluntar la lacul Bolboci si cand cu jumatate de inima imi parea rau ca nu particip in concurs si cu cealalta jumatate imi parea bine ca nu am inca o noapte de nesomn si de tras in fata.

Dar cum planul de acasa nu se potriveste cu cel din teren cu o saptamana inainte de concurs Dani Florea resuseste sa-si rupa clavicula si sa intre cu ocazia asta cu atestat in randul ciclistilor iar eu devin roata de rezerva. Clavicula nu se vindeca peste weekend asa ca din roata de rezerva devin roata de invartit, cu doua zile inainte de concurs. Si chiar daca mi-ar fi placut probabil mai mult sa ma intrec cu Vulcanii Noroiosi iata-ma acum parte din echipa avand scopul declarat de a minimiza suferinta si de evita o a doua noapte nedormita. In echipa numai oameni unul si unul, Dani Rosioru, Andrei Tale si Katharina Hani. Singura mea consolare e ca la alergare atat eu cat si Dani o sa suferim in mod egal.

Iar cu doua zile inainte de concurs reusim sa ne alegem si cu un motto luat despre un articol despre motivatia din spatele sporturilor de anduranta, un motto cat se poate de (ne)motivant: “Embrace the suck.” (cu linkul catre articol aici ) . Cu alte cuvinte atunci lucrurile nu merg asa cum ar trebui si cand ajungi sa te lovesti de perete nu ai altceva de facut decat sa accepti ca lucrurile sunt naspa, sa mergi mai departe si sa speri ca vor deveni mai bune. Cam ca in viata.

Pregatirea.

Adi Ber ne prezinta traseul, facem rost si de harta si in urmatoarele 2 ore stam cu ochii in harta si pe strava incercand sa desenam un track pentru traseu. Fata de anul trecut lucrurile par mai simple la capitolul de orientare, mai neinteresante (bucle dus intors) si cu mult mai multa bicicleta. Mie si lui Dani nu ne pare deloc rau ca din cei 260 de kilometric desenati mai bine de 200 sunt de bicicleta. In schimb se anunta lung, foarte lung si sunt tare curios daca oamenii o sa stranga echipe de un podium la tura intreaga.

Trackul e facut, dorm neintors iar dimineata vine timpul sandwichurilor si clatitelor. Si foarte multe jeleuri acrisoare de la Lidl. Si chiar sunt serios cand zic multe, cam 1.5 kg din care am mancat cam 1.2 kg in cele doua zile de concurs. Acrisoare, cu ceva proteine si fara ganduri la felul in care e produs agentul gelatinos. In rest batoane cu ovaz, alune, mentos cu fructe (alt element de baza) si ce mai gasim pe la magazinele comunale. Partea buna e ca la intensitatea concursului poti sa digeri cam orice. Partea proasta ca in 2 zile de concurs sigur ti se ia de orice ai dupa tine de mancare.

3, 2, 1, Start.. Cetatea Colti si Caiacul pe Gura Apei.

Prima parte e o bucla dus intors pana la barajul Gura Apei, cu un detour pe la Cetatea Colti. Traversarea spre cetate merge brici, e suprinzator de frumoasa poteca asta joasa prin dealurile de la poalele Retezatului. Ma asteptam la mult mai rau. Facem si o vizita neplanificata la cetate, sarim peste proba speciala pe care urmam sa o facem la intoarcere si ne asezam la drum pe cei 23 de kilometri spre barajul Gura Apei. Lucrurile merg ca unse si mi se pare ca suntem o echipa de ciclisti bine unsa, punem sufa din mers, mergem la trena, ne schimbam la tractarea Katharinei din mers, totul ca la carte. Si da, chiar daca e devreme in concurs am pus sufa caci ideea e sa ne folosim bateriile in mod egal si sa evitam momentul in care ar fi prea tarziu.

Caiacul e o combinatie de padelat si de proba culturala, trebuie sa culegem 6 cuvinte din capat de lac si sa facem din ele o poezie sau o poveste. Caiacul meu si al lui Dani ia apa, incerc sa-l drenez cu un bidon in mijlocul lacului pana cand imi dau seama ca asta e starea normala a lucrurilor si ma consolez cu idea de a sta cu fundul in balta. Dani nu prea e prieten cu caiacul, incerc sa compensez si ne tinem de Tale si de Katharina care par ca s-au nascut pe apa.

Lacul arata mult, mult prea tare , cu cascade vazute in departare, cu apa lina, cu crestele muntilor deasupra. Probabil cea mai faina proba de caiac din toate Proparkurile de pana acum. In schimb din lipsa de veste de salvare cele 6 cuvinte se transforma in 4 si proba e in mod fericit scurtata, Tale compune o strofa cat se poate de reusita, noi ne schimbam in hainele de ciclism, privim uimiti aglomeratia de la caiace si pornim mai departe pe bicicleta catre Colti.

Klingoniana veche si serpuitul printre sate pana la DN

Ajunsi inapoi in satul Colti vine timpul sa aflam despre ce e proba speciala de aici. Iar Tibi de pune in fata o inregistrare a unul localnic ce foloseste o multime de regionalisme si din care noi trebuie sa intelegem si sa traduce in romana literara un pasaj. Culmea e ca dupa o prima ascultare in care ceea ce zice badea suna mai degraba a limba straina chiar insistam, nu de alta dar penalizarea e reprezentata de un urcus pana sus la cetate. Insistam, reluam, ghicim si unde statea cratita dar esuam lamentabil pana la urma si plecam cu coada intre picioare spre cetate.

Odata traducerea luata cum putem sa continuam altfel decat cu acelasi pieptis ce urca in directia cetatii, de data impingand la biciclete sau cu ele in spate. Merge repede, ne bucuram de padurea deasa si plina de umbra, din nou ne place curba de nivel pana in asfaltul de Nucsoara, trecem vijelios pe langa tabara de baza si mai departe pornim sa deslusim scurtaturile dintre satele de la poalele Retezatului. Pana in Rau Alb e asfalt, de aici in schimb incepe o prima bucata de mini-aventura, cu o trecere peste deal incercand sa gasim un drum firav si cu o fosta ferma comunista parasita si napadita de vegetatie ce ne aduce aminte si mie si lui Andrei de Stalker.

Urmeaza Serel si Rau Barbat cu magazinul sau comunal si cu o pauza de un sfert de ora cu suc de piersici, tocana de legume, pufuleti si covrigi. E cam ultimul magazin pentru ceva vreme si mai avem ore bune pana in Prihodiste unde o sa ne astepte drop-bag-ul.

Fundatura Ponorului, catarare, rapel si prima inserare

Ne vedem si cu Cezar la trecerea DN-ului, schimbam cateva vorbe si pornim vijelios catre Fundatura Ponorului, si de data asta in varianta spornica a sufei. Desi e deja dupamasa e foarte foarte cald si transpiram din greu iar eu de-abia astept sa ajung in portiunea superioara a forestierului unde ai totusi parte de umbra padurii. Mai vorbim cu localnicii intalniti pe drum care se minuneaza putin de ingineria tractarii si ajungem aproape fara sa ne dam seama deasupra Fundaturii. Nu coboram mai mult de 50 de metri si Katharina ne striga din spate, Dani si ia rolul de mecanic in serios si descopera o spita smulsa cu totul din janta. Din fericire nu atinge nimic e cadru, Katharina e usoara si mai sunt spite suficiente care sa tina janta in loc asa ca pornim mai departe, oricum orice alta reparatie e imposibila aici asa ca de ce sa ne facem griji.

In Fundatura e liniste, pace si lumina faina, cpntistii au amenajat rapelul care vine data aceasta la pachet cu tot cu un pic de catarat, lucru care mie chiar imi place. Pe masura ce ne cataram umbra cuprinde Fundatura si observ cu un pic de tristete ca fata de anul trecut si fata de ata primavara au aparut deja doua garduri de sarma ghimpata ce nu dau deloc bine in peisaj. In rest un loc chiar fain de rapel, pacat ca mare parte din concurenti aveau sa-l prinda pe intuneric.

Odata incheiat si rapelul mai avem 15 kilometri de pedalat pana in Prihdodiste, dar pana acolo trebuie sa vedem cum iesim din Fundatura. Alegem varianta directa, cu un sarit de rau si cu un localnic un pic deranjat de faptul ca i-am deschis si i-am inchis poarta, localnic ce pana la urma a fost prietenos si care ar fi stat mult si bine de vorba cu noi daca nu am fi fost in concurs.

Seara se lasa, in departare se vede un soare portocaliu spre Retezat iar noi incercam sa profitam la maxim de ultimele momente de lumina. Aici e Terra Incognita pentru mine in schimb drumul a fost facut deja e Andrei si de Dani asa ca mergem pe mana lor. Aprindem frontalele cand ajungem in Poiana Omului si dupa alte 10 minute la vale ajunge la Prihodiste.

Ceaiuri, focuri, domnite si rasarituri de luna prin paduri dese de brad.

La Prihodiste ne asteapta pe lang drop-bag-uri, cpntisti si Eusebiu, Lili si Dani. E putin ciudat posibilitatea ajutorului din fara dar si cel 30L de echipament sunt putin cam prohibitivi, mai ales cand te gandesti prin cat de multa mancare trebuie sa treci printr-un astfel de concurs. Asa ca ne bucuram ca avem de unde alege la capitolul mancare dar in acelasi timp e putin incorect, pentru ca nu e normal sa fi nevoit sa rogi pe cineva sa vina intr-un punct de tranzitie.

Bun, lasand astea la o parte dupa ce ne schimbam si dupa ce ne punem burta la cale si dupa ce ne zoreste Andrei reusim in cele din urma sa pornim in pas alergator spre Alun. Aici recunosc ca am avut un moment de panica cand i-am vazut pe Andrei si pe Katharina alergand cu spor la vale. Eu si Dani eram din alt film la capitolul asta si singura consolare e ca eram doi in aceasi oala, cu 15 kilometri alergati tot anul. Singura speranta e sa ne tina picioarele pentru a alerga usor pe plat si la vale. La deal nu-mi fac nici o problema.

Ajungem in Alun si vine timpul pentru inca o proba speciala care imi place si de data asta. Trebuie sa aprindem un foc si sa facem un ceai care sa vindece o printesa. La plante trebuie sa recunosc ca e bine sa ai un inginer agronom in echipa iar Katharina alege fara probleme planta. Noi ca baieti ne punem la treaba si incercam sa aprindem focul in varianta vata + cremene. Dupa 3 incercari esuate ale mele Andrei ia problema in propriile maini si dupa alte cateva minute avem un foc de care putem sa fim mandri la care reusim chiar sa fierbem apa pentru ceai

Singurul neajuns e ca printesa e cocotata la o cetate ce nu era in plan asa ca adunam inca 300 de metri diferenta de nivel si aproape inca o ora la traseul de trekking

La plecarea din Alun avem parte si de unul din cele mai memorabile momente ale concursului, in vreme ce urcam spre Tarsa. Fiind mijloc de noapte era imposibil de intrebat un localnic asa ca am inceput sa urcam pieptis pe un versant impadurit sperand ca vom gasi pana la urma o poteca. 10 minute mai tarziu dupa o bucata de balaurit printre cazaturi gasim si poteca providentiala, poteca ce urca in serpentine stranse fix in directia potrivita.

Iar in una dintre serpentine, in mijlocul padurii dese se intunecate de brad in departare se zareste luna plina, partial ascunsa de un nor ratacit, luminand firav poteca pe care ne gaseam. E o imagine din basmele cu Hansel si Gretel, mai lipsea doar Baba Cloanta si casuta de turta dulce. Pacat ca unele momente nu pot fi importalizate si vor ramane doar in mintea noastra.

Lectia de Latina si cetati dacice.

Noaptea avanseaza, oboseala se strange, kilometri de forestier se strang sub picioare si noi ne apropiem de cetatea Blidaru si de urmatoarea proba speciala. De data aceasta la rand e latina si trebuie sa traducem o intrebare din latina si sa ii gasim raspunsul, plecand de la o pagina plina de termeni in latina. Din nou avem noroc cu Katharina care stie denumirile in latina la 3 dintre ierburi iar dupa o sesiune de somn cu capul pe dictionar sau de luat la rand toti termeni plauzibil pana la urma reusim sa umplem lista si plecam cu Cheia si fara penalizare. La urmatoarea cetate, Costesti ajungem tot pe noapte, s-a strans si mai multa oboseala asa ca varianta unui treasure hunt prin cetate nu suna deloc tentant.

Avem 2 chei din 3 asa ca ne gandim ca nu poate fi chiar asa de rau la Sarmisegetuza asa ca jucam un pic de loterie si incercam sa raspundem la intrebarea supriza. Doar ca la fel ca in testele grila incurcate de la facultate variantele par plauzibile. Iar dupa ce eliminam 4 tipuri de paduri si ne ramane sa alegem dintre trei nu reusim sa nimerim raspunsul si ratam a 3-a cheie.

Rasaritul, sarmisegetuza si jucatul turcii

Prima geana de lumina ne prinde in drum spre Prihodiste, pe cei 6 kilometri de asfalt cu nenumarate urcusuri si coborasuri ce par sa nu se mai termine. Dormim pe noi si cadem de acord ca in Prihodiste vom dormi o ora. E prima data cand dorm in timpul unui concurs si chiar sunt curios daca la final rezultatul va fi cu plus sau nu. Dar pana la somn calcam un pic acceleratie si alergam mai cu spor catre Prihodiste doar pentru a scapa odata de asfaltul asta nenorocit.

Ne intindem in scoala si incercam sa dormim, Andrei adoarme instant, eu dorm destul de chinuit iar atunci cand trece ora pe scol incredibil de anchilozat. Cam asta e principala chestie de care mi-e frica la o pauza mai lunga: de racirea muschilor si de dificultatea cu care pornim dupa.

Ne punem din nou stomacul la cale inainte de a pleca, ne schimbam in haine de bicicleta si pornim la vale catre Sarmi pe un o coborare cat se poate de rupta. Nu scapam nici de impinsul bicicletei la vale. La deal spre Sarmi punem din nou sufa, urcam cu spor, ne-am trezit si a revenit si cheful si ne simtim cu totii surinzator de bine.

In schimb nu dureaza mult si vine supriza de la Piatra Alba, o cetate cocotata la 200 de metri deasupra drumul unde dupa indelungi dezbateri hotaram sa urcam pana la urma cu bicicletele in spate. Nu de alta dar la vale sigur vom cobora mai repede. Asa ca impingem cu spor la ele, mai bifam inca un CP si ne indreptam spre Sarmisegetuza.

La Sarmisegetuza dam de Balan si de Bianca si e inca o proba surpiza unde descoperim ca cele doua chei sunt cam inutile. Iar memoria noastra nu ne ajuta sa organizam distantele pana la diferitele cetati din jurul Sarmisegetuzei asa ca ne alegem cu o penalizare de 5 km de trekking pe o poteca napadita de cazaturi. Pe acelasi traseu merge si maratonul dacilor ce are loc in aceasi zi si fix cand sa intram in poteca aproape ma trezesc cu castigatorul maratonului in brate, situatie favorizata de un unghi mort si de un ritm de alergare incredibil. Binenteles, ritmul asta incredibil nu era al nostru.

Pe la jumatatea potecii imi dau seama ca mai bine ne-ar fi pus sa o curatam decat sa mergem fara sens 3 kilometri intr-o directie doar pentru a avea de unde sa ne intoarcem. Iar pe drumul de intoarcere nu mai am nici un chef, m-a lovit si caldura din mijlocul zilei si de-abia astept sa se termine odata. Noroc ca ne urcam din nou pe biciclete, ne racorim la vale si la izvor si odata cu invartitul pedalelor revine si cheful.

Pe urcarea spre Porumbelu punem iar sufa si urcam din nou cu spor, mai putin Dani care ajunge pe rosu cu bateriile si care sufera putin in caldura din mijlocul zilei. Mi se par extrem de interesante caderile astea individuale atunci cand trebuie sa strangi putin din dinti si sa speri ca daca astepti putin bateria o sa inceapa din nou sa se umple. Si ca o sa fie din nou usor.

La Porumbelu aflam si care sunt regulile de turca, treaba deloc simpla mai ales dupa o si jumatate de concurs. Noroc cu Cornel care a modificat putin regulile originale pentru a le face mai fezabile pentru zombie noi ne facem mana, ne distram putin, strangem punctele, facem poza regulamentara si pornim mai departe spre Baru.

Un forestier cat o zi de post si poienile dinspre Livadia.

Singura problema e ca aparenta coborare spre Baru numai coborare nu e, mai ales pe ultimii 15-20 de kilometri. Si nu e deloc usor sa mergi la relanti pe forestierul plin de gropi, asa ca apas pedale, fundul si talpile incep sa doar mai putin si ii astept pe oameni din Baru. De aici vine o noua bucata de orientare in schimb avem noroc cu o tanti ce isi aducea vacile de pe deal care ne ghideaza in directia unui releu.

Pe drum avem parte e o noua intalnire ciudata, un nenica ce lucra in mijlocul unui crang pentru a impleti o matura, ad-hoc, culcat pe pamant. Nu stiu daca noi ne-am minunat mai mult de el sau el de noi cert e ca ne-a dat indicatii pe care initial parca nu prea ne venea sa le urmam. Pana la urma mergem totusi pe mana lui si nimerim printr-o serie de poieni incredibil de frumoase pe drumul spre Livadia si spre Ponor. Locuri faine si o scurtatura care ne-a iesit chiar bine.

A merge sau a nu merge, dinozauri, Uric si Tulisa.

Pe aici aflam si ca Hajnal e pe 2 la UTMB, ne entuziasmam si in paralel ne cam hotaram sa nu mai facem bucla de trekking spre Tulisa. Suntem obositi, ne e clar ca daca facem bucla vom ajunge la tabara e baza destul de tarziu in noapte si parca ne-a cam ajuns aventura. In plus echipele urmaritoare ar trebui sa fie mult in spate si nu cred ca vor avea timp sa faca bucla asa ca ne relaxam si ne ducem la acelasi magazim comunal pe la care am trecut cu o zi inainte pentru a ne hotaram ce facem.

Cola, covrigi, tocana de legume si uitat pe clasamentele live doar pentru a descoperi ca echipa de pe 2 avea doar 4 ore in spate la Sarmisegetuza si ca ar avea timp sa termine traseul. Spiritul de competitivitate se aprinde in unii din noi, incercam sa gasim variante si pentru a putea ajunge Andrei la nunta maine dar pana la urma tot nu luam o hotarare si pornim mai departe spre Uric.

Aici tot fara sa luam o hotarare clare ne apucam sa facem proba cu dinozaurii, ne luam o penalizare decenta de 100 de puncte, o ducem la bun sfarsit. Si tot fara sa luam o hotarare clare incepem sa ne schimbam si sa facem bagajele si sa pornim usurel spre Tulisa. Mai departe tot ce ramane de facut e sa dam din picioare cateva ore, sa ajungem in varf de munte si sa ne intoarcem mai sus.

Apusul ne prinde prin padure iar ora albastra cu schimbarea nuantelor cerului la iesirea din padure, ne dam seama ca e mult pana departe, energia e la cote minime si vorbim vrute si nevrute pentru a face timpul sa treaca mai repede. Mi se pare incredibil ca a trecut febra musculara de azi dimineata si trebuie sa recunosc ca la deal ma simt chiar bine.

Urmeaza episodul frontala si fata morgana. Respectiv Andrei : “Uite o frontala” / “Nu e frontala, e o stea” doar pentru a mai merge cateva minute pana cand zarim adevarata frontala undeva hat departe. Si dai si mergi spre frontala, si zici ca acum ajungi, si mai mergi inca un sfert de ora, si frontala tot departe e, si tot asa. E o joaca nemiloasa cu nervii nostrii asa ca inainte de varf incep sa urc din nou mai repede doar pentru a ajunge odata la nenorocita e frontala.

Un post 3 fete pe care imi pare putin rau ca le apostrofez, dar dupa 3 kilometri de urmarit frontala-morgana si dupa aproape 40 de ore de concurs unele lucruri nervii sunt un pic intinsi. Imi trece in schimb repede si imi dau seama ca e strategie foarte buna sa pui 3 fete in postul asta, e cam imposibil sa te superi pe ele. In schimb bucla pana aici nu a avut absolut nici un fel e Dumnezeu, doar un forestier anost cu diferenta de nivel pus pentru a lungi traseul pentru cei care mai pot. Prin comparatie cu ce variante de trekking se puteau face prin zona chiar nu a avut nici un Dumnezeu.

Facem si proba speciala, ducem la bun sfarsit si penalizarea si pornim la vale, actiune cat se poate de dureroasa si pentru mine si pentru Dani. In plus pe la jumatatea coborarii incepe sa-mi scartaie un tendon de la laba piciorului si ritmul scade, nurofenul intra in sange si-si face efectul si trebuie sa recunosc ca sunt putin suprins ca e doar atat. Katharina si Andrei sunt din nou in elementul lor, subiectele de discutie s-au terminat, noi pierdem incet incet inaltime, zarim in cele din urma satul si ne relaxam.

Noaptea peste campuri si linia de sosire.

Mult a fost, putin a ramas. Doar 20 de kilometri peste camp pentru care urmam religios trackul din dimineata anterioara. Oboseala e la cote maxime, Katharina e speriata de adormitul pe bicicleta, mai ales pe portiunile de asfalt si eu imi amintesc de ce urasca a doua noapte in concurs. E pur si simplu prea riscant iar mersul pe bicicleta in starea asta de oboseala e un accident ce asteapta sa se intampla. Nu din cauza ca ar da o masina peste tine (si a fost foarte bine ca oamenii de la CPNT nu mai permit accesul pe DN) cat mai mult pentru ca poti la fel de bine sa adormi si sa intri in sant. Nu poti decat sa sper ca la fel cum exista Dumnezeu betivilor exista si Dumnezeul ciclistilor adormiti.

Cu toate astea linia de sosire ne atrage ca un magnet invizibil, mai ales pe ultimii kilometri unde suntem insotiti de masina CPNT-istilor. Si trebuie sa recunosc ca se simt fain kilometri astia, fara prea multa graba, in usoara urcare, cu satisfactia intregului concurs dus la bun sfarsit si a unei echipe care a mers cat se poate de rotund. Iar treaba asta se vede pe fetele noastre in toate pozele de la trecerea liniei de sosire, si se vede la fel pentru toate echipele din astfel de concursuri si e un numitor comun indiferent de ritm sau de timp mult mai mult decat la orice alt concurs.

Si uite asa a iesit un veritabil roman, pentru ca sunt pana la urma 40 ore e concurs in care se intampla lucruri despre care ai ce povesti, cu organizatorii, cu ceilalti concurenti si cu toate probleme de anul acesta tot ce pot sa sper e ca lucrurile vor merge mai departe si in anii urmatori. Nu de alta dar nu cred ca exista un format mai fain de concurs.