Trebuie spus din capul locului ca relatia mea cu schiul de tura in ultimii ani este una …sensibila. Dragoste nu mai e de mult, of e cam dupa fiecare tura si totusi ma ingrijoreaza deja usurinta cu care-mi uita creierul promisiunile de la un weekend la altul. Cu alte cuvinte, desi dupa fiecare weekend ma jur ca asta-i ultimul si stau si astept primavara, recidivez aproape constant in urmatorul. Curios e ca in rest, memoria ma ajuta destul de bine. Numai cu auto-promisiunile astea e dereglata.

Singurul motiv real pentru care mai cochetez inca cu schiul de tura si nu am ars doagele este ca mie totusi imi place sa fiu pe munte si cel putin iarna, schiurile sunt unul din putinele mijlocitoare ale unor escapade mai mici sau mai mari. De regula mici, caci pentru una mare trebuie sa se alinieze planetele. Weeekendul asta pareau aliniate si Radu propune tura iernii: o bucla cu plecare de la Plaiul Foii in care sa traversam Iezerul, Mezea-Oticu si culmile estice ale Fagarasului. Pusi pe harta dadeau 76 de kilometri. Chiar si impartiti in doua zile, asa cum ne propusesem, cu bagaj mare nu se anuntau nici pe departe usori. Ba chiar priviti obiectiv pareau chiar neverosimili. Dar cand imparti cu Radu aceeasi casa si bei apa dupa el, inveti sa visezi, macar un pic. Asa ca imi fac cu grija bagajul, cantaresc in minte de cel putin doua ori fiecare obiect pus acolo si punem ceasul sa sune pentru o sculare matinala. O plecare la prima ora este imperios necesara pentru a ne asigura o sosire la refugiul din Iezer la o ora rezonabila. Doar ca disciplina nu e deloc punctul forte in familia noastra si ajungem sa plecam cu o considerabila intarziere la drum. Nu are a face ca parcarea din Plaiul Foii e goala, ca drumurile sunt pustii, adevarul e ca pentru tura asta conteaza fiecare minut pierdut si castigat. In mod normal, in asemenea situatii eu sunt foarte atenta cu timpul pentru orice si imi place sa tin un ritm potrivit, dar constant, reducand la minim pauzele si eficientizand totul. Stiu foarte bine ca nu am explozie si avantajul meu sta in anduranta, asa ca aplic regula pasilor mici si siguri. Radu in schimb, fiind considerabil mai puternic decat mine are un obicei cumplit de a lasa totul pe ultimile 200 de metri, momente in care ajungem sa tragem ca nebunii alergati de noapte sau de cine stie ce stihii.

Urcarea in Curmatura Foii// Saua Tamaselului merge pe urme bune de schiuri subtiri si stiu deja ca daca va fi sa fac o schimbare la echipament anul urmator, aceasta va fi directia. Fast and light. Cum oricum nu cred ca o sa cobor vreodata bine la vale, macar sa imi fie usor la deal. Cum zapada se arata buna si drumul se distinge clar, ocolim varful pe curba de nivel si ajungem la una din stanele de sub Tamas unde insa in loc sa petrecem putin timp cautand continuarea marcajului, incepem coborarea luand in vizor o padure rara de foioase. Caci coborarile prin padure cu rucsacul de tura in spate nu au nimic in comun cu schiatul de prin jurul casei, asta e alta poveste asa ca bagam in functiune plugul. Asta pana cand padurea noastra se transforma intr-un lastaris tanar prin care Radu ne croieste drum cand pe schiuri, cand cu ele pe rucsac. Pantele insorite pe care coboram apoi spre drumul de Pecineagu nu sunt nici pe departe genul de pante care sa tina zapada si cat ne uitam in jur, tot terenul arata la fel. Iesim in final intr-un drum de taf, mai punem putin schiurile, apoi le dam jos caci dam de pietre si tot asa, pana ce in final ajungem in firul vaii. Intre noi si drumul salvator sta insa un rau. Mult prea lat pentru a fi sarit, mult prea adanc pentru a fi trecut in clapari, mult prea rece ca sa fie trecut descult. Ne invartim brownian cand in aval, cand in amonte sperand sa gasim o bresa. Radu insista si deja incep sa ma intreb daca va trebui sa ma descalt. Problema este caci cu exceptia locului unde ne aflam, malurile sunt destul de apropiate de albie, deci se exclude sa mergem pur si simplu in amonte pana cand am gasi un pod. Raul trebuie trecut pe aici si nu ne ramane decat sa alegem cea mai buna modalitate. Ea este reprezentata de o aglomerare de aluviuni, pietre si lemne aduse aici de rau. Doar ca nu e pur si simplu sarit din piatra in piatra, ci si facut echilibristica pe doua trunchiuri, imbratisat un bradut si prins o mana intinsa de pe malul celalat, cat sa iti mute putin centrul de greutate acolo unde trebuie sa fie.

Ajunsi in drum, pe cand ne puneam schiurile, trece pe langa noi un Duster, dar pe langa mirarea de rigoare suntem scutiti de intrebari indecente de genul “pe unde ati ajuns aici”.

Este miezul zilei si zapada a inceput sa se lipeasca de noi ca aracetul si deja ne facem griji pentru urcarea ce ne sta in fata. Am vazut profilul culmii de pe versantul Tamaselului si muchia pe care merge marcajul este batuta si ea de soare, umbra anemica a celor cativa copacei fiind cu siguranta insuficienta. La inceput avem spor pe urmele de masina, apoi pe ceva urme de snowmobil pana cand ramanem doar noi cu panta. Am alternat mersul in clapari cu mersul pe schiuri intr-un efort sisific de a ajunge la stana din Dracsin. Radu se duce sa inspecteze stana si pe mine ma trimite la deal, caci aici, unde a batut vantul si a asezat zapada, crusta de deasupra ajuta la curatarea zapezii de pe foci. Urcarea se desfasoara lunga in fata. Papusa momentan nici nu se vede. Piciorul acesta masiv se va uni cu muchia mai ingusta ce vine de pe Cascoe si abia apoi, candva, vom ajunge la inceputul culmii principale a Iezerului. Urcam cumpatat, ca dupa o zi intreaga de mers. Urcam de fapt incet si altitudinea se aduna greu pe ceas. Apusul ne prinde in drumul spre varf si daca nu as fi stresata ca ne va prinde noaptea mult prea curand, acesta ar fi genul acela de apus ce ar trebui savurat in tihna. Lumina dupa-amiezii a imbracat Craiul in culori calde, dezavaluind tuse diferite de galben pe peretii abruptului vestic. Umbrele muchiilor vin si pleaca o data cu soarele ce isi urmeaza drumul. Cerul se aprinde, culorile se topesc una in alta, sunt asa putini oameni ce trec pe aici pe timp de iarna incat locurile au linistea lor si probabil pietrele imprastiate pe culme au vazut nenumarate astfel apusuri incat au incetat sa se mai mire de fiecare dintre ele. Sau poate nu…E la fel ca atunci cand incepi sa mergi pe munte si vezi prima data o mare de nori, sau iti vezi aura. Pentru putini asemenea lucruri se banalizeaza. Pentru multi spectacolul naturii ramane mereu o sursa de uimire si de placere.

Cand ajungem sub Papusa este deja noapte si luna promite sa se ridice mare si aproape rotunda si sa ne lumineze calea. Radu merge inainte fara sa se opreasca si incepe coborarea spre Spintecatura. Il urmez intrebandu-ma insa ce facem aici. Este prea tarziu pentru o parcurgere de noapte a crestei Iezerului, coborarea in Spintecatura ar fi mai sigura cu coltari in picioare, vantul ne biciuie obraii si vartejuri de zapada se ridica din cand in cand catre muchie. Cat contrast fata de linistea pe care mi-as dori sa o am pe munte. Ii spun, de fapt ii strig lui Radu ca mie nu mi se pare ok ceea ce facem si ca cel mai bine ar fi sa ne retragem si ca Spintecatura nu e directia buna. Nu stiu daca Radu e convins de asta sau o face de gura mea, insa urca la loc si apoi incepem sa urcam impreuna inapoi spre varf. Prima retragere care imi vine in minte este Gradisteanu si chiar pornim intr-acolo. Vantul nu se slabeste neam si mergem in stilul biscuite pana cand ne dam seama ca muchia e prea lunga pentru a ajunge la un adapost decent si ca pana la stana pe care o stim de la 4Munti avem mult prea mult de coborat. Asa ca ne intoarcem inapoi pe varf si prindem un picior secundar din Cascoe, pe care il stiam de laconcurs. Acesta e considerabil mai scurt fata de Gradisteanu si la limita padurii are si el o stana. Nu imi aduc aminte sa ma fi impresionat cu ceva, insa acum orice adapost, chiar si o liziera de padure e bun. Sau oricum mai bun decat perspectiva vehiculata de Radu de a face bivuac in Spintecatura Papusii. Continuam sa coboram teleghidati si beti de vant inca multa vreme pe piciorul golit de zapada. Am carat mult prea mult schiurile in spate tura asta, insa deja simt oboseala si parca pe picioarele mele ma simt cel mai bine. Stim ca ar trebui sa oprim si sa mancam ceva, dar nu gasim niciun loc decent, a se citi ferit de vant. Stiu ca asemenea tura forjeaza caracterul si in ciuda consumului energetic raman vigilenta si precauta.

Stana la care ajungem intr-un final este mai mult decat decenta cu o ultima incapere curata, cu priciuri bune si fara miros puternic de branza. Inainte de orice simt nevoia sa stau putin, sa imi trag sufletul, sa trag o linie dupa ziua lunga de azi si sa imi spun ca va mai exista si o data ulterioara. Sincer, acum chiar nu am tinut mortis sa se intample tura asta. Stiam ca nu sunt pregatita si daca s-ar fi intamplat ar fi fost un noroc, o pura intamplare si nu un rezultat firesc al abilitatilor mele fizice, psihice si tehnice. Cu asemenea ganduri in minte umplu o punga cu zapada si contemplam amandoi flacara primusului care va transforma zapada in supa.

Somnul vine greu, caci dureaza ceva pana cand se linistesc apele interioare.

Ziua de duminica este dedicata reintoarcerii la masina. Cu considerabil mai putin kilometri, dar in continuare cu terra incognita in fata noastra. Mai intai coborarea de la stana in drumul de Pecineagu. De data asta Radu navigheaza magistral si cu exceptia unui inceput de drum plin de cazaturi, avem parte de 6 kilometri in care coboram pe schiuri. Mare castig caci puteau fi la fel de bine 6 kilometri de sarit copaci si inotat prin zapada. Si e mereu un loz in plic caci nu stii niciodata care-i varianta mai buna: un drum, o muchie, o vale. Harta te ajuta sa iti faci o impresie despre teren, panta etc, dar nu si despre obstacolele naturale. Adica suprizele de la fata locului.

Ramanem fideli marcajului TG pe care l-am intersectat la un moment dat si vom continua pe el spre Curamtura Foii. Treaba e aparent simpla: 4 kilometri si 400 m diferenta de nivel. Radu chiar imi povesteste cum a coborat el aici cu bicicleta acum 12 ani. Ei bine, acum abia razbim pe schiuri. Dupa ce facem slalom pe cele doua maluri ale raului, dovedim niste portiuni de lastaris si un mal abrupt, ajungem in final la inceputul urcarii prorpriu-zise. Pe indicatorul nou sunt scrijelite cu pixul numai mesaje de imbarbatare gen: no road. Cand ne uitam ins sus la muchia abrupta ce se contureaza prin padure intelegem repede cum sta treaba. Schiurile pe rucsac (din nou) si revenim la munca de jos, respectiv sapat urme in clapari. Marcajele se insira liniar pe muchie si pe masura ce castigam altitudine si iesim in soare, frigul de pe vale e inlocuit de un aer primavaratic. Zapada se topeste, canta pasarelele, pe alocuri se vad frunzele toamnei.

Si din nou gandurile de primavara bat la usa mintii si ma intreaba ce caut eu pe aici, de ce imi car schiurile in spate cand as putea sa fiu acum pe cursiera. N-am raspuns. Sau poate am. Pentru ca mie imi place totusi sa fiu pe munte. Mie imi place traversarile lungi, turele acelea estetice. Si pentru ca ele sa reuseasca e nevoie de perseverenta. E nevoie sa inveti din greseli. Sa descoperi terenul de joaca. Sa stii cum sa faci cele mai bune alegeri atunci cand va veni momentul. Si in zilele astea doua lungi am faurit un plan. Ramane insa sa ii bifam etapele una cate una si sa asteptam o alta iarna cu conditiile potrivite. Abia atunci va fi tura iernii. A unei alte ierni.

Text: Mihaela.