Jurnalul Claudiei poate fi gasit aici.
Jurnalul Mihaelei aici.
Un pic mai multe poze aici.

Un RT pe care trebuia sa-l scriu de ceva vreme si pe care am tot amanat sa-l scriu, poate pentru ca va fi unul din ultimele jurnale de la munte de la noi din urmatoarele 2-3 luni. Poate si pentru ca e un jurnal pentur un ultim weekend aproape perfect petrecut prin muntii nostrii. Lunile care urmeaza ne vor prinde alergand si inotand prin papusoiul de pe langa Berlin, invatand germana si explorand padurile si lacurile din zona.

Cu cateva saptamani inainte de RTR am stat un pic in dubiu daca sa ma inscriu la Ironman-ul de la Oradea, fara nici un fel de antrenament, la proba de ironman. Ar fi fost probabil o experienta interesanta, si chiar sunt curios daca as fi fost in stare sa-l termin in timpul limita, dar pana la urma dintre RTR si Oradea a castigat RTR-ul, pentru ca era la munte, mai ales intr-un munte prin care nu am mai fost niciodata pana acum, si pentru ca la el urmau sa ia parte o groaza de prieteni si de cunoscuti.

Astfel incat plecam din nou de vineri seara din Bucuresti, cu cu masina plina de viata si de prieteni, si conducem 400 de kilometri pana la poalele Retezatului Mic. Ajungem pe la la 12 noaptea, si avem parte de o noapte racoarasa, contrastand destul de puternic cu caldura din ultimele zile din Bucurestiul incins. Ce e diferit de data aceasta fata de alte concursuri e ca exista si o categorie speciala pe echipe, cumulandu-se timpii individuali a patru membri din echipa pentru inca un clasament, astfel incat am incercat pe ultima suta de metri sa gasesc oameni interesati, incropind vineri o noua varianta a picioarelor zburatoare, eu, dani, Mihaela Puiu si Alex Fodor.

Picioare Zburatoare.

Dimineata, inainte de concurs descperim si cat de fain e locul in care e zona de start/sosire si in care sunt si taberele de corturi, In rest nu prea decat pentru ridicarea kitului pentru concurs si pentru pregatirile obisnuite pentru concurs, de genul alegerea tricoului potrivit, pregatirea borsetei, bandajarea zonelor cu probleme si alte indeletniciri obisnuite. Cred ca dintre toate concursurile la care am fost pana acum a fost si concursul in care zona de start/sosire era si cel mai aproape de zona in care aveam corturile, iar atmosfera si la start si dupa concurs a fost cam cea mai intima. Rivalizeaza poate 7500-le, care are si el parte de aceasi atmosfera intima cu timp suficient pentru socializare.

De inscris totusi nu s-a inscris foarte multa lume, in total fiind 120 de oameni pe lista inainte de inceperea concursului. O cauza a fost probabil si faptul ca locul de desfasurare a fost departe de cam de oricine, si in afara de cei erau din Petrosani/Valea Jiului, majoritatea cred ca au avut de condus cel putin 4 ore pana aici. Pe de alta parte era in acelasi timp destul de clar ca daca ai condus pana aici nu prea te grabesti nicaieri, si ca ai un weekend de petrecut in zona.

Dar revenind la concurs, cum stiam dinainte de el ca avea sa fie ultimul din urmatoarea perioada, am inceput binenteles sa-mi fac scenarii peste scenarii in minte, despre cat de bine o sa trag si despre cum o sa ajung din nou la linia de sosire stors de ultima picatura de energie, dand totul la un ultim concurs. Totusi glezna data peste cap cu o saptamana inainte la Hit The Top nu prea era in plan, astfel incat la linia de start eram cam curios sa vad cum o sa mearga pana la urma.

Startul vine pana la urma destul de repede, si tasnim pe primii 2-3 kilometri care sunt plati sau chiar intr-o usoara coborare. Si de data aceasta am plutonul meu cu care sa ma intrec, Zavlog, Suca, Tale, Luci, Alin, oameni cu m-am tot intrecut si sper sa ma mai tot intrec si de acum incolo. Pe asfalt merg chiar bine, si incep urcarea in paralel cu Luci si cu un tip care e imbracat de parca ar fi venit din Beretele Verzi. Totusi ma simt chiar bine pe urcare, si incerc sa profit de betele lui Dani pe care le-am luat de data aceasta dupa mine. Stiu ca sigur o sa fie utile mai incolo, avand in vedere profilul destul de accidentat al traseului. Totusi fata de anul trecut parca merg din nou mai bine pe urcare, si si de data aceasta ii depasesc pe Adi Iordache, pe Luci si pe tipul din Beretele Verzi la urcare, dupa care neavand dupa care in momentul in care traseul iese din padure ritmul mai scade. Uitandu-ma la ceas si la puls imi dau seamna ca ritmul nu se compara cu cel de la Hit the top, dar totusi ziua e atat de frumoasa incat chiar nu conteaza.

Iar muntele si traseul sunt de-a dreptul superbe, si raman masca in momentul in care iesim din padure si incepe sa urcam abrupt pe un un picior aproape complet acoperit de flori galbene, sub cerul extrem de albastru al diminetii. Lumina ar fi numai buna de cateva poze, dar dslr-ul e la masina, asa ca fara sa-mi para rau culeg imaginile in minte, si urc cu spor impingand in bete. Bucata asta cred a mi-a placut cel mai mult din tot maratonul, si ceva a facut din nou click pe culmea ce urca spre Piule. Nu stiu exact de ce, in general imi plac mult mai mult coborarile si potecile pe care poti sa zbori, dar de data aceasta totul arata prea frumos pentru a nu fi complet entuziasmat de moment.

Il ajung din urma pe Alin si pe inca un baiat inainte de a incepe bucatica de creasta, denivelata si accidentanta dar pe unde incerc sa duc trena cautand traseul. Pana la urma ma descurc destul de ok, in schimb ritmul se mai domoleste pe de o parte din cauza cautarii traseului, pe de alta parte si din cauza ca in anumite locuri chiar nu prea iti venea sa accelerezi sau sa mergi repede.

Dupa Piule incepe si coborarea, destul de abrupta si nu foarte bine marcata la inceput, astfel incat la un moment dat avem un moment de ezitare si o luam pe un picior gresit, dar vazand oamenii care erau in Saua Scorota o dregem cumva luand-o pe o curba de nivel. Incep sa-mi dau seama cu ocazia coborarii ca gleza nu e nici pe departe recuperate, astfel incat o las ceva mai moale, iar Luci care venea puternic din spate trece pe langa mine ca acceleratul. Pe aici nu ma ajuta nici incaltamintea usoara care nu prea amortizeaza nimic, iar pe stancile de acolo parca ar fi mers un pic de amortizare.

Coborarea din sa e si ea destul de abrupta in prima parte, asa ca mai cu grija, mai cu tupeu se scurge si coborarea spre cabana Buta. Pe ma intalnesc si cu un cioban cu oile care era cam in poteca in momentul respectiv, pana la urma reusesc sa trec si revin la acelasi ritm singuratic, pe curba de nivel ce mergea spre Buta.

De foarte multe ori mi se pare ca ajuta foarte mult sa alergi cu cineva care sa fie de acelasi nivel, altfel in foarte multe situatii esti tentat sa o lasi mai moale si sa lancezesti. Daca alergi cu inca cineva sansele ca momentele in care iti vine sa o lasi mai moale sa vina simultan sunt mult mai mici.

Ajung in cele din urma si la Buta si la punctul de alimentare, de unde iau apa si ceva cola, cola care nu merge prea bine de data aceasta. Din spate se apropie Alin, si amandoi castigam ceva teren fata de Luci pe prima portiune abrupta a urcusului spre Custura. Mi se pare incredibil ca amandoi merg fara bete cam cu aceasi viteza pe care o am eu cu bete, si nu prea reusesc sa ma apropii prea mult de Luci, astfel incat pe Custura ajungem in aceasi formatie, Luci, urmat de Alin dupa care trec si eu. Apropo de chestia asta cinste Oanei si celorlalti membri CPNT care au dus 6 bidoane de apa de 5 litri pana sus pe Custura, apa de acolo a fost cel putin binevenita….

Luci, relaxat inainte de ultima intrare in padure.

La vale binenteles a Luci se duce ca din pusca, dar prima portiune abrupta nu pot sa zic ca-mi displace nici mie, mai ales pentru ca pot sa ma ajut de bete in portiunile mai abrupte la coborare. Si aproape de sfarsitul coborarii, tocmai cand eram foarte multumit ca glezna s-a comportat totusi destul de bine pana acum, reusesc sa calc din nou stramb si sa-mi fortez din nou glezna problematica. Din nou durere si ganduri despre cum o sa ma tarasc mergand pana la linia de sosire, dar la fel ca si la Hit The Top, fiind incalzita incepe sa-si revina si sa pot alerga totusi cat de cat. Fix dupa sucirea gleznei ma intalnesc si cu Mike, care urcase impreuna cu Elena si era pe pozititii pentru incurajari, pentru facut poze si pentru dat apa la concurenti. Nu prea am chef de nici unele, asa ca ii dau in continuare la vale prin poiana plina de frunzele mari ce se instaleaza pe locul fostelor stane. Siguranta pe glezna stanga nu prea mai am, cam doare la fiecar pas astfel incat o las mai moale asteptandu-ma ca Alin sa ma depaseasca in orice moment. Imi place totusi portinea de padure de pana in forestier.

Alergand printre flori.

Dubla 2.

Dubla 3.

In schimb cand ajung la punctul de control din forestier si ii aud pe voluntari de acolo ca mai sunt inca 5 kilometri moralul se cam prabuseste. Ma asteptam sa fiu depasit de o groaza de lume pe portiunea asta, Alin, Mihai, Alex, si tot ma miram ca nu mai apare odata Alin din spate. Incerc sa merg mai pe mijlocul forestierului, incercand sa mai scutesc glezna obosita, si merge cat de cat. In cele din urma vine si Alin, care ma depaseste pe o scurta portiune de urcare dinaintea ultimei coborari. Reusesc sa ratacesc putin si traseul, neobservand o scurtatura marcata prin padure, pana la urma am noroc si vine cineva cu atv-ul care ma lamureste care e directia in care ar trebui sa o iau. Urmeaza o ultima bucata prin poieni pline de flori galbene, si o ultima coborare abrupta spre Buta, un ultim sprint de final si trecerea liniei de sosire dupa 4h si 12 minute. Daca se putea mai bine, cu siguranta, daca sunt totusi multumit de cum am mers, de asemenea. Si de asemenea foarte multumit si de cum au mers Alex, care a ajuns la cateva minute dupa mine, si de Dani si de Mihaela, cu care am reusit sa urcam pana pe treapta a doua a podiumului (dupa echipa formata din locurile 1,2,4 + Geta).

La final.

Mi-a placut mult concursul, mi-a placut si ca a fost destul de tehnic, mi-a placut ca au fost foarte multi voluntari pe traseu, mi-a placut mai ales atmosfera de dupa concurs de la complex. A doua zi, cu glezna cam in pioneze am mai facut o plimbare la scurtuta pana pe Piatra Iorgovanului, in formatia combinata dintre CPNT, Hoinari si noi, plimbare in care am avut parte si de cas de la stana, si de aceasi perspectiva asupra Retezatului ca si la concurs, fara graba de la concurs. Lumina totusi a fost mai misto in ziua concursului, dar imaginile de atunci raman si ele in minte…

Podiumul extins al concursului, cu 20% din concurenti.

La sedinta fota de dupa concurs si dupa premiere.

A doua zi, spre Piatra Iorgovanului.

Cu Retezatul in departare.

Privind spre Mehedinti.

2 Mihaele.

Moment mai intim pe varf.

Balan de veghe.

Si sunt convins ca toate o sa-mi lipseasca foarte mult, dar imi pare bine ca am avut parte de o primavara-vara plina munte, cat sa ne ajunga pentur urmatoarele luni. Astfel incat temporar postarile pe blog o sa devina ceva mai sporadice, dar sper sa mai povestesc din amintiri cateva din turele la munte de dinainte de 2008. Pana atunci ceva impresii despre unul din orasele din Europa cu cel mai mare standard de viata o sa mai pun pe blog-ul geaman, cel cu lucruri ce nu au legatura cu muntele.