Panamericana e cam singura sosea pricipala ce traverseaza America de la nord la sud si mare parte din traficul dintre tarile continentului se scurge pe aici. E un fel de mini autostrada pe care isi traiesc a doua tinerete toate camioanele retrase din uz din America de Nord. Iar atunci cand zic toate nu glumesc, caci in cele cateva ore pe care le-am petrecut pedaland pe aici am vazut absolut toate generatiile si marcile posibile, de la Ford la Dodge si de la anii 50 la sfarsitul anilor 80.

Nu e greu sa-ti imaginezi ca in perioada respectiva nu existau nici un fel de norme de poluare si ca si daca ar fi existat motoarele au cu siguranta milioane de kilometri la bord. Asa ca atunci cand trece pe langa tine o coloana simti din prima concetratia de hidrocarburi nearse complet si un miros ce imi aduce aminte de soselele din India si din Iran.

Partea buna e ca drumul e plin de lucrari si de semafoare umane (ce inchid la propriu traficul cu un fel de baricade) astfel incat traficul pe de o parte nu e chiar atat de mult, iar pe de alta parte e segmentat: o coloana de trafic urmata de 5-10 minute de liniste.

Iar drumul e cel putin spectaculos, incepand cu o coborare de 1200 de metri pana in fundul pamantului pe malul unui canion. Coborarea in schimb urmata de o urcare la fel de serioasa pana in Ipsiales, ultimul orasel din Columbia inainte de a trece granita.

Vremea e cat se poate de mohorata si de schimbatoare: valurile de ploaie alterneaza cu momente de soare. La un moment dat avem parte si de un curcubeu de toata frumusetea.

Doar ca momentul idilic e in scurta vreme inlocuit de panica de a gasi un loc de cort, caci variantele sunt putine. Incercam in prima faza sa prindem un drum secundar spre Potosi, asta pana cand un localnic pe care il intrebam de directii ne spune ca nu e sigur si sunt sanse sa fim jefuiti. Acum or fi localnicii mai precauti fata de turisti (tin minte si acum avertizari asemanatore in Iran, tara ce de altfel mi s-a parut super sigura), dar parca tot nu pica bine un astfel de avertisment.

Analizam variantele, si alegem pana la urma un alt drum secundar ce urca paralel cu Panamericana spre un mic orasel de la 3000 de metri. Doar ca locurile de cort ferite nu par sa apara, inserarea vine peste noi si toate masinile si motoretele ce ne depasesc par super dubioase. Asta pana cand vezi de fapt ca e un biet taran localnic eventual cu sotia si cu un copil.

Doar ca drumul urca destul de abrupt, locurile de cort sunt de negasit si noaptea e aproape. Pana la urma providenta ne scoate in drum un drum si mai secundar pe care gasim in cele din urma un loc pe marginea unei pasuni. Iar seara o petrecem citind putin despre criminalitatea din Columbia (ce e de 10-15 ori mai mare ca in Romania). Iar cu ocazia asta intr-un fel ne bucuram ca maine vom trece in Ecuador, tara de cateva ori mai sigura. Si in acelasi timp ne dam seama ca din punctul asta de vedere lucrurile chiar stau foarte, foarte bine pe batranul continent.