“You have ahead a beatiful climb”/ In fata va sta o frumoasa urcare.

Asa ne-a asigurat unul din fratii Dammer cand am plecat de la ferma. Si cand am vazut cat de frumos a mers drumul asta pana la 3300 m, chiar speram doua lucruri:
1. Apendicele rutei ce mergea aparent fara rost spre est sa fie doar o eroare de GPS/ un spike.
2. De la 3550 m unde se termina pe harta si ultima bruma de drum, sa existe totusi ceva, un drum de iarba, o poteca de animale, ceva ciclabil, macar pe alocuri.

Suntem oricum destul de light, avem minimul de mancare la noi, asa ca la plecare, dimineata, suntem chiar optimisti. Planificam sa sarim muntele si sa ajungem in urmatorul sat (Pintag) pana la finalul zilei. Cum se termina insa drumul, incepe distractia, caci trackul pare a urma o poteca firava ce se tine prin ierburi inalte pe malul unui canal de apa. Ultima femeie din sat pe care am intrebat-o de drum a incercat sa ne explice ca pe unde vrem noi sa mergem nu e niciun drum si a mai repetat un cuvant pe care nu l-am inteles initial, dar al carui sens credem ca l-am dibuit pe parcurs, pentru ca poteca noastra de iarba a intrat prin niste arbusti intepaciosi si a sfarsit in dreptul unei mici scari de lemn unde prin efort de echipa am reusit sa saltam bicicletele. Iesim in final intr-o bruma de drum, plin de spini, unde ne alearga o lama careia Radu voia initial sa ii faca poza. Trebuie spus ca animalele de pe aici (inlcusiv caii si vacile care stau pe langa casa) nu sunt deloc genul de animale prietenoase cu care suntem obisnuiti de acasa. De caii si vacile lasate libere la munte nici nu mai vorbesc. Au un mod de a te privi si de a strange randurile in jurul tau, care te face sa te cari cat mai repede din raza lor vizuala.

Dar sa revenim la drumul nostru, caci pe nesimtite am intrat pe apendicele de care vorbeam mai sus. Ne dam repede seama ca va trebui sa il facem pe tot, pana in capat, caci intre noi si drumul de pe versantul celalalt sta un rau involburat pazit de o bariera impenetrabila de lastaris. Totusi pe aici pe unde suntem e majoritar ciclabil, desi la limita si cu efort insemnat. De fapt niciun drum din zona muntoasa din Ecuadot nu e usor. Chiar si cele asfaltate nu fac decat ori sa urce, ori sa coboare. Plat aproape ca nu exista. Drumurile neasfaltate sunt pavate cu piatra cubica – muncesti pe urcare, te zdrangani pe coborare si mergi cu franele bine apasate. Aici macar e drum exclusiv de MTB, si desi e intr-o usoara urcare, ori merge prin fanete unde apesi greu pedala ca sa inaintezi, ori urca gaturi pietroase, ori, in anumite momente, poteca e chiar frumoasa. Poezia se termina cu desavarsire cand ajungem in capatul apendicelui si constatam ca avem de trecut un rau. Rauri din Fagaras am mai trecut, dar astea din Anzi duc notiunea de apa rece la un alt nivel. Radu face o prima tentativa, incercand sa treaca una din biciclete, dar renunta. Asa ca schimbam tactica. Dam jos toate bagajele de pe bicicleta si le caram pe malul opus catarandu-ne pe doi copaci, Radu trece prin rau cu bicicletele goale, iar eu folosesc aceiasi copaci pentru a traversa.

Ajunsi pe malul opus lucrurile sunt din nou roz, dar din pacate rozul asta o sa tina maxim 30 de minute, cat avem parte de un drum bun in coborare usoara.

La 3550 m trackul nostru arata sa facem brusc stanga si cam de acum incepe distractia. Initial avem un fagas inclinat si speram ca odata depasit, sa intram pe ceva drumeag aflat in afara hartii. Asa ca intram cu elan, Radu impingand stoic la bicicleta, iar eu incercand sa o pun pe rucsac, asa cum imi place sa o car in Romania. Totusi drumul se termina in niste pante de iarba, pante nesfarsite si inclinate de iarba pe care sfarsim prin a impinge bicicleta inutil. Deschidem porti legate cu sarma ghimpata, sarim santuri ce au rolul sa delimiteze arealul anumitor animale lasate libere si nu inregistram aproape niciun progres, caci mare parte din diferenta de nivel castigata se duce pe apa sambetei pe cate o mica coborare. Relieful vulcanic din zona e caracterizat de culmi rotunjite si foarte inselatoare. Pe la 3750 se termina si zona pasunabila si sfarsim prin a impinge bicicleta prin ierburile mari din paramo. Ceva ce nu mi-am dorit niciodata sa fac.

Este deja ora 16 si ne este clar ca nu vom ajunge azi in sat. Asa ca ne reconfiguram asteptarile si ne propunem doar sa sarim muntele azi. Eu ajung sa imi pierd rabdarea cu activitatea asta inutila si puternic consumatoare de zen si energie. Radu zice ca la cum aratau fratii Dammer, de parca ar face skandenberg cu Rambo in fiecare zi, nici nu e de mirare ruta, dar eu chiar nu imi dau seama daca ei chiar au stat pe bicla pe aici sau au impins glorios si inutil. Nici macar peisajul nu ma poate scoate din pasa proasta, pentru ca nu ajuta deloc. Culmi rotunjite acoperite cu iarba inalta, la nesfarsit in fata noastra. Valea cu Quito pe unde mergea varianta clasica a rutei, la picioarele noastre.
O pana (si singura) venita la timp, ne da mintea de pe urma si hotaram sa ne oprim la 3850 m, intr-un loc cu soare si ferit de vant. Gasim chiar si o mica vatra de foc si s-ar gasi si ceva lemne, asa ca perspectiva unui foculet jucaus la inaltime ne surade si ea. Soarele si vantul transeaza insa repede problema, caci cum se apropie de apus, cum frigul de afara ne trimite urgent in cort. Apelam la mancarea de urgenta (supe instant) si ne pregatim pentru o noapte rece si vantoasa.