Exista mai multe grade de epic si epicul din Anzi nu se compara cu cel din Carpati

Cotrobaim prin desagi si mancam si ultimile doua chifle si ultima conserva de ton. Azi nu ne mai facem iluzii ca o sa terminam repede cu urcarea, caci cand harta zice 4km in linie dreapta, ne asteptam de fapt la 6 si la multe culmi de sarit, burti pantecoase si ierboase ale Anzilor ecuadorieni.

Incerc sa mut cat mai mult bagaj pe rucsac si sa usurez bicicleta, caci si azi o sa avem parte de mult, nesfarsit paramo. Cu siguranta exista diferite grade de epic si epicul din Anzi nu are nimic de-a face cu cel din Carpati.

Dupa alte doua ore sisifice ajungem in saua de unde ar trebui sa incepem coborarea si ochii ni se bucura cand pe firul vaii ochii ghicesc un drum. Radu promite ca va edita mailul de multumire catre fratii Dammer cu cateva cuvinte de duh, eu ma jur pentru a zecea oara ca nu mai calc pe varianta de single track si ne lansam amandoi pe drumul frumos de iarba si pamant ce precede un drum nesfarsit de dale pe care coboram cu viteza melcului turbat. Dar cand satul din vale vine cu promisiunea mancarii si cand tu te gasesti deja pe coborare, totul trece mai usor.

Dupa ziua de ieri si dimineata zilei de azi care au stors toata energia din noi, ne luam timp pentru a rezolva ceva treburi administrative in Pintag: sa mancam la ceva dugheana o supa consistenta de peste cu ceapa si un soi de tubercul numit yuca (supa numita la randul ei encebollado si servita cu popcorn si chipsuri sarate de banana), sa cautam soricei la feronerie, sa reincarcam cartelele pentru internet, sa gasim benzina intr-un loc fara benzinarie si sa facem aprovizionare cu mancare pentru urmatoarele zile pe care le vom petrece in Parcul National Cotopaxi. Cu bicicletele incarcate din nou in stilul expedintionar, plecam la drum pe la ora 16 si desi curand avem parte din nou de drumuri cu dale, nu ma mai vait. Orice drum e mai bun decat impinsul bicicletei prin paramo.
Campam pe o pajiste, cu Cotopaxi-ul ascuns in nori, la orizont.