Noaptea la 4000 m e lunga, umeda, ba chiar ploioasa. Ziua incepe mohorata, cu varfurile intrate bine in nor si fata de ieri, perspectivele sunt inversate: soare spre Panamericana, nori spre vest.

Cum altitudinea isi cere si ea tributul, renuntam la ocolul vulcanului si mai ales la push bike-ul de 500 m diferenta de nivel ce urma sa ne astepte pe partea estica si decidem sa revenim la ruta initiala (dirt road). Ne iese chiar mai bine de atat, caci prindem un drum de-a coasta, ce se tine constant la 3900 m altitudine si care in final se uneste cu principalul drum de access in parc, care vine de sud.

La Centrul de Vizitare ne oprim pentru a cumpara sfanta Cola si a cere apa si apoi ne continuam coborarea cu tinta zilei numita Lasso. Aici aveam o recomandare de cazare si aveam nevoie de ceva timp pentru a rezolva probleme administrative precum a schimba/ scoate bani (este imposibil sa platesti la comercianti cu hartii mai mari de 20 de dolari), a lua benzina etc.

Reusim sa rezolvam intr-adevar tot ce ne propusesem, dar localitatea asta arata bomba rau (India style), asa ca hotaram ca ziua urmatoare sa plecam totusi inapoi spre munte, caci ne asteapta imaginea iconica a Ecuadorului – Quilotoa si lacul fara fund aflat in craterul vulcanului.

Asa cum aproximasem nu reusim sa plecam de la cazare decat pe la un 12, insa nici nu ne grabim undeva. In prima parte a drumului avem asfalt pana pe la un 3350 m. Singurul oras mai mare prin care trecem este Tocazo, si desi gasim acolo tot ce aveam nevoie pentru aprovizionare, asezarea arata trist rau. Murdarie, o multime de caini, o aparenta saracie. Insa cu ochiul format al lui Radu reusim sa schimbam 100 de euro la ceva casa de ajutor agricol. Cum spuneam si anterior, daca ai bani mari la tine, nu ii primeste (mai) nimeni. Cheia e sa ai hartii de maxim 20 de dolari. Mai reusim si sa spalam bicicletele la o spalatorie moto, unde aflam ca axionul e un degresant suficient de bun pentru lanturile noastre pline de praf.

Apoi se termina asfaltul si drumul incepe sa urce abrupt si nisipos, in serpentine. Vantul ne insoteste fara odihna, ridicand praful de pe drum in nori translucizi si inecaciosi. Mai trecem prin alte doua asezari la fel de neingrijite si ne pare ca ordinea lucrurilor de aici si cea din Otavalo/ mai din nordul, de exemplu, par a fi din tari diferite.

Provocarea dupa-amiezii va fi sa gasim un loc de cort ferit de vantul turbat, iar cand el ne iese in cale intr-un catun rasfirat cocotat pe pantele abrupte si putin roditoare, la 3600 m, nu prea mai conteaza ca nu avem intimitate. Prima casa e oricum departe, singurul neajuns fiind ca putem fi vazuti din drum. Dar loc la adapost, plat si cu iarba buna, nu credem ca vom mai gasi in urmatoarea ora (ziua urmatoare avea sa ne arate ca mai gaseam unul similar, in catunul urmator).

Fiind totusi relativ aproape de case, suntem repede luati in vizor de doua fetite, de la gospodaria invecinata, dar sunt prea fricoase sa se apropie de doi gringo.

Asa ca ne instalam comod, pornim primusul si ne pregatim pentru o seara linistita. Eu pastrasem insa tenda mea deschisa si la un moment dat, vad cum de la casa invecinata, s-a pornit o mica procesiune care coboara panta plina de pamant ce ne desparte. Cum pana acum ecuadorienii au fost mereu amabili, dar destul de discreti, nu ma asteptam sa vina la noi, ci mai degraba sa mearga la captarea de sub noi. Insa aici suntem in patria quechua si astia nu sunt chiar ecuadorieni. Cand vad ca urca panta catre noi, Radu ma trimite sol de pace, dar intuitia imi spune ca nu avem sanse prea mari sa ne intelegem. Solia e formata din bunica,mama si cele doua fetite pe care le vazusem mai devreme, dar capul e fara indoiala bunica. Ea poarta in mana si un bat care nu stiu daca avea rolul sa ne sperie pe noi, sa-i serveasca ei ca aparare sau pur si simplu sa functioneze ca o prelungire a mainii si sa ii accentueze gestica. Cert este ca ea e singura care a vorbit si a facut-o intr-un amalgam de quechua, spaniola si gesturi din care am inteles asa: nu e deloc sigur sa dormim acolo, in sat umbla hotii/ talharii, pot sa ne omoare sau sa ne rastigneasca (aici a folosit batul pentru a fi mai explicita). Ne-a mai zis ca doar lupii dorm asa, oamenii normali dorm la o casa/ pe langa o casa. Am incercat sa ii explicam ca dormim asa de cand am intrat in Ecuador, ca nu am avut probleme,ca uite, avem aragaz ca sa gatim si sac de dormit. Cam aici s-au terminat cunostintele noastre de spaniola si nu am stiut sa o intrebam cand a fost ultimul jaf in satul asta de la capatul lumii. In final ne despartim in auspicii mai bune, o asiguram ca plecam maine si ne uram reciproc noapte buna.