Urmeaza un jurnal din categoria noi nu suntem normali, sau altfel zis ce poti sa faci cu o jumatate de zi de concediu de la munca. Am mai facut ceva asemanator si acum 2 saptamani, intr-o dupa-masa cand m-am urcat in tren si am facut o tura faina de 3 ore prin Baiului, pentru a ma intoarce inapoi in Bucuresti cu ultimul tren.

Totul a plecat de la faptul ca am cateva zile de concediu de la munca pe care ar trebui sa mi le iau in perioada urmatoare, zile pe care mike nu mai are de unde sa si le ia, astfel incat in loc de a face weekend-uri prelungite am zis sa incerc sa mai imi iau cate o jumatate de zi libera pentru a mai face cate o tura la munte. Daca in urma cu doua saptamani am fost cu trenul pentru o tura facuta dimineata e cam greu sa faci aceasi combinatie, principala problema fiind legaturile nu foarte fericite pentru intoarcerea la jumatatea zilei.

Astfel incat am ales varianta mersului, cu masina, singur, spre munte (pauza de vinovatie pentru lipsa de moralitate ecologica a mijlocului de transport). Plec din Bucuresti de acasa pe la 6:15, ajung in busteni la 8:30, un pic mai incet ca trenul. De weekend-ul trecut am observat ca zapada s-a cam dus din partea sudica a Bucegiului, astfel incat pot renunta la dealuril din jurul Bucegiului pentru a face din nou o tura un Bucegi, pe unde cred ca nu am mai fost de cateva luni bune.

Fereastra de vreme buna prognozata in schimb nu prea se vede, si tot muntele pare inghitit de un plafon destul de gros de nori. Initial am ceva sperante de o mare de nori pe sus, dar au fost splulberate pe masura ce plafonul de nori a urcat din ce in ce mai sus si a devenit din ce in ce mai gros. Planul ture ar fi fost sa urc pe Jepii mici pana la Costila, dupa care sa cobor pe Jepii Mari inapoi in Busteni. Nu stiu de ce dar in ultima vreme am dezvoltat un fel de relatie deosebita cu cele doua poteci, jepii mici mi se pare una din cele mai directe si mai abrupte variante de a ajunge sus, in vreme ce jepii mici mi se pare una din cele mai faine poteci de alergat la vale din Bucegi. Cel putin pe Jepii Mari cred ca am coborat de destul de multe ori in ultimul an, si nu pot sa zic ca am ajuns sa ma plictisesc de ea.

Spre varfuri si spre creste.

In Busteni, la fel ca si pe munte totul e imbibat de apa, a plouat serios in zilele anterioare si o sa mai si ploua in continuare in zilele urmatoare. Pe Jepi incerc sa tin un ritm cat mai constant, ba mergand alert, ba alergand, in schimb peisajul e putin cam dezolant, cu ceata si norii amenintatori care se vad sus. Partea buna e ca incep abia de la 2000m, astfel incat am un pic de timp sa ma bucur totusi de peisaj. Ma intalnesc chiar cu doi turisti, care se uita putin cam suspicios la mine cand le spun ca trebuie sa ajung inapoi in Bucuresti dupa pauza de masa.

Cascada de sub Caraiman are in schimb un super debit, alimentat probabil din ce se topeste de pe platou si din ploile de ultimele zile. La Caraiman e pustiu, doar cativa caini care au chef de joaca, doar ca odata cu Caraiman intru si intr-o ceata groasa numai buna de taiat cu cutitul. Acum ceva vreme aveam un pic de teama de platou in conditii de ceata, dar stalpii montati pe traseele turistice chiar ajuta foarte mult in conditii de genul aceasta, chiar daca arata putin cam inestetic vara. Asta pe de o parte, pe de alta parte tinand cont ca am fost de destul de multe ori in zona stiu cam care e conformatia terenului, si chiar daca as pierde traseul m-as descurca sa ajung inapoi in el sau in alt traseu.

Inceput de primavara si in Bucegi.

Pe platou in schimb peisajul e undeva intre dezolant si demoralizant, cu tente misterioase induse de ceata care acopera totul. Si e destul de frig, mai ales in momentul in care trec prin zonele expuse la un vat destul de turbat ce batea din est. In schimb in zonele adapostite chiar e o atmosfera faina, si e chiar interesant sa alergi pe aici, e 10:30 si ar cam trebui sa ma intorc, si in 4 ore o sa fie din nou la munca la birou. Totusi ma simt mult mai in largul meu alergand prin ceata, cu un vant destul de incapatanat in anumite zone, decat pe oriunde prin Bucuresti. In ultima vreme am fost cam mofturos cu turele la munte, si am mers doar atunci cand vremea se anunta frumoasa, dar acum imi dau seama ca e frumusete si atunci cand vremea sau vizibilitatea nu sunte perfecte.

Debit ridicat.

Intrand in ceata.

Merg pana pe undeva pana in dreptul cerdacului, dupa care fac cale intoarsa spre Jepii Mari, dupa o mica pauza pe o piatra in listea completa a platoului invaluit de ceata laptoasa, intr-un loc mai ferit. La coborare nimeresc destul de ok scurtatura spre Piatra Arsa, vantul prin zonele expuse incepe sa scada in inensitate, in schimb incep sa cad cateva picaturi de apa de sus. Deja cand fac stanga spre canton incepe sa ploua destul de serios, ploaia se transforma pentru un minut intr-o grindina ascutita ce imi inteapa pielea, si care ma indeamna sa grabesc ritmul putin la vale.

Drumul catre nicaieri.

Splatski intr-un moment de liniste.

In schimb coborarea pe ploaie pe Jepii Mari chiar mi-a placut foarte mult, dupa primele 5 minute oricum eram ud, astfel in cat nu aveam nici problema sa ma ating de toti jnepenii si de toate plantele pline de apa de pe marginea drumului. Poteca imi place si pentru ca totusi destul de tehnica, si nu poti pur si simplu sa dai drumul la picioare la vale, ai tot timpul serpentine in stanga si in dreapta, pietre, bolovani si radacini prin care trebuie sa sari, locuri in care vegetatia da potecii o senzatie de tunel, puncte de belvedere din care se vedeau foarte fain Busteniul dupa ploaie, si Claia Mare cu peretele amenintator invaluit de ceata deasupra. Iar momentele de partiala imponderabilitate in care zbori peste pietre si radacini, poate un pic mai repede decat ar trebui, fara a fi sigur ca poti sa te infranezi cum trebuie pana la urmatorul obstacol sunt geniale.

Inapoi in Busteni.

Serpentina cu serpentina pierd inaltime, si in crand sunt din nou la gratar, cu Busteniul amenintat de inca o runda de ploaie, astfel incat am un noua motivatie de a sprinta pana la masina, unde reusesc sa intru la fix inainte de incepe o ploaie torentiala de vara. Dupa care 2 ore de condus inapoi pana in Bucuresti, urmate de o dupamasa de munca la birou.