Un pic mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei aici.
Ne trezim noaptea la 23:30, dupa 4 ore de somn intrerupte pe alocuri de mosulicii care au venit pe la 8-9 sa se se culce. Incercam si noi sa facem cat mai putin zgomot cand iesim afara, si incepem sa ne echipam dupa ce iesim pe platforma refugiului.
Nu suntem singura echipa care se pregateste de plecare la ora asta, si cel putin alte cateva echipe par sa fie gata de plecare. Incercam sa mancam ceva repede inainte de plecare, si plecam si noi la cateva minute dupa plecarea primei echipe.
E incredibil de cald afara, cel putin pentru inaltimea la care suntem, astfel incat putem sa mergem fara nici un fel de probleme doar cu o bluza de corp si o geaca de packlite pe noi. Atmosfera e complet nemiscata, contrastand parca cu agitatia care e pe ghetar in timpul zilei, cu gheata si pietrele care se prabusesc zgmotos din diferite locuri. Luna lumineaza ghetarul super ok, astfel incat cred ca am putea sa urcam fara frontale fara nici un fel de probleme. Cand ne uitam in spate vedem cum incep sa mai plece de la refugiu echipe, cred ca in total au fost cam 10-15 echipe care au plecat de la Gonella in seara respectiva, un numar destul de mare pentru partea italiana.
Una din cele mai mari dileme pe care le aveam despre ruta era ghetarul, care din mai multe descrieri intelesesem ca e destul de crevasat. De fapt problema e mai degraba nu dificultatea, pentru ca pana la urma e o poteca lipsita de o inclinatie prea mare, ci negociatul traseului printre crevase, chestia care noaptea pe intuneric in teren necunoscut poate sa fie destul de dificila. Din fericire scapam in parte de grija asta, deoarece sunt extrem de vizibile urmele celor care au urcat cu o zi inainte, astfel incat tot ce ne ramane de facut e sa bagam carbuni si sa calcam pe urmele inaintasilor, urmarind pe alocuri ocazionalele semne lasate pentru orientare.
Traseul e totusi destul de lung, pleci cu noapte in cap de la 3100 de metri, pentru a urca 1700m in 6-7 ore astfel incat sa ai timp sa faci o mare parte a coborarii fara a inainta foarte mult in zi. Senzatia principala, cel putin pe care am vazut-o si cu o zi inainte la urcare, e ca nu prea e bine sa fii in mijlocul zilei pe un ghetar, totul e mult mai fragil si mereu se mai pravaleste cate ceva in zona.
Revenind in schimb la urcare, urcam noi cu drag si spor, poate cu ceva mai mult spor decat ne asteptam, astfel incat in curand suntem in fruntea trenuletului, privind in spate la luminitele care isi croiesc drum pe ghetar. Cred ca mai bine de jumatate din echipe sunt formate din ghid + client, asa ca avem din nou ocazia sa analizam ca si acum 2 ani tipologia ghidului si a clientului. Sincer nu mi-ar place sa fiu in nici una dintre situatii, dar pana la urma fiecare face propriile alegeri, si nu vad nimic in neregula ca daca cineva care nu are partner sau experienta alege sa urce pe un traseu cu un ghid.
Asa ca mergem noi in fruntea trenuletului, pana la o prima crevasa mai mare peste care ghizii sau probabil cei de la refugiu pusesera o scara metalica, ancorata in fiecare parte a crevasei. Cum noi nu mai vazusem asa ceva pana acum, decat in poze/filmulete de prin Himalaya, stam si meditam la variantele de abordare. Parca in picioare nu prea ne vine sa trecem, asa ca solutia e clar in patru labe, dar pana stam noi sa ne hotaram suntem ajunsi de o echipa asa ca vedem live si confirmarea. Trebuie spus ca era o crevasa de o adancime considerabila, dar parca pe intuneric nu parea chiar asa de infricosatoare. Pe zi in schimb aveau sa se schimbe putin perspectivele.
In portiunea superioara a ghetarului crevasele se mai raresc, astfel incat ne relaxam si noi si facem o pauza de hidratare in care mancam si mancarea campionilor, adica biscuiti cu mere. In Italia una din chestiile care ne-au placut cel mai mult la capitolul mancare au fost biscuitii cu cereale, astfel incat nu aveam cum sa nu luam un pachet cu noi si pe Mont-Blanc.
Urmeaza o ultima portiune mai abrupta, si o creasta pe care trebuie sa o urmam pana pe Dome de Gouter. Initial stancoasa, ulterior cu zapada, creasta are cateva portiuni in care e destul de expusa. Cel putin o portiune de zapada, pe care poteca nu cred ca avea mai mult de 30-40 de centimetri latime, cu posibilitati de alunecare si in stanga si in dreapta, mi s-a parut destul de intersanta. Sau de fapt la fel ca si crevasa mi s-au parut mult mai interesante la coborare pe lumina, decat acum noaptea in momentul in care nu vezi pana unde te-ai duce daca ai aluneca. Incet incet castigam altitudine, suntem deja pe la 4100 de metri si bateriile dau semne de golire rapida astfel incat facem o pauza de energizare in care folosim fiecare cate un activator si un gel, dupa care prindem aripi.
E interesant felul in care actioneaza cafeina asupra organismului uman, e intr-un fel singurul drog care chiar are efecte benefice asupra performantei care e si legal. S-au facut o groaza de studii pe tema asta, si la sporturile de andurata chiar iti da un imbunatatire de 5-10 %. Bine chestia cu legalitatea e putin discutabila, si la ultimele olimpiade cafeina in concetratii mai mari decat o anumita limita a trecut pe aceasi lista cu alte chestii care tin de doping. Bine, concentratia respectiva e obscen de mare, echivalentul a 8 cani de cafea baute astfel incat ma indoiesc ca cineva chiar poate sa o depaseasca. Partea interesanta e ca si eu si mike nu avem nici un fel de tangenta cu cafeaua in viata de zi cu zi, poate si din cauza asta un activator care are cam echivalentul unei casti mari de cafea are un efect atat de puternic.
Revending la povestea noastra, dupa mica pauza de energizare prindem la propriu aripi si parca ajungem intr-o clipita pe Dome de Gouter, de unde vedem pentru prima data partea superioara a Mont-Blanc-ului. Trebuie spus ca arata absolut genial privelistea de pe Dome de Gouter, pe undeva pe la 4:30 noaptea, cel putin mie mi s-a parut mai tare decat ce am vazut atunci cand s-a facut zi. Pe de o parte esti foarte sus, si fiind senin se vedeau orasele din toate vaile apropiate, incepand cu Chamonix-ul care parea sa fie la o aruncatura de bat. In acelasi timp si tot sirul de luminite ale celor care urcau pe ruta franceza arata incredibil de tare, chiar daca prevestea incolonarea in care vom intra si noi in curand.
Si trebuie spus ca daca a fost o zi aglomerata in partea italiana, acelasi lucru a fost adevarat si pentru partea franceza. Doar ca proportiile sunt complet diferite, si in dimineata respectiva au plecat de 10-20 de ori mai multi oameni de la Gouter decat de la Gonella. Intersectam si noi coloana si poteca aproape de Vallot, de unde mai avem doar 400m pana pe varf.
Incepe sa rasara si soarele, si fiind pe partea vestica a muntelui vedem si umbra pe care o arunca Mont-Blanc-ul pana hat departe. In schimb e si foarte multa lume pe aici, urcand fie singuri, fie legati cate 5-6 in coarda, fie cu ghid, fie fara, unii care deja coborau, unii care abia mai reusau sa mai urce. Multa varietate, si fiecare incercand sa urce pe muntele lui.
Urcusul pe muntele meu, sau al nostru a inceput in urma cu 19 zile, cand am plecat din Oradea. Si intr-un fel chiar sunt mandru, ca am ajuns de acolo, pana unde sunt acum doar prin forta picioarele mele. E una din chestiile care initial ti se pare extrem de lunga si de dificila, dar parca acum la 4600m, cu 200m inainte de varf nu mai pare chiar asa, si privind putin spate as fi tentat sa zic ca a fost chiar o nimica toata. E momentul in care stii ca aproape orice s-ar intampla tot ai putea sa ajungi pana pe varf, momentul in care ma gandesc la constatarea “Mult a fost, putin a ramas”.
Totusi ultimii 200m nu au trecut totusi chiar atat de repede precum ma asteptam, pe de alta parte din nou incepusera sa se termine bateriile, pe de alta parte totusi erau 4800m fara nici un fel de aclimatizare prealabila. Cu mai putin de 20 ore in urma plecasem de la camping, de la 1700m si acum eram 3000m mai sus, astfel incat nu puteam sa zicem ca ne simteam chiar fresh. Totusi mai tragem putin de noi, ca gandul ca de pe varf totul va fi la vale.
Trebuie spus totusi ca ce vezi de pe un varf inalt chiar merita, iar rasaritul pe care l-am prins in ziua respectiva foarte aproape de varf chiar a fost foarte misto. E foarte interesanta senzatia de curbare a orizontului pe care o ai in momentul in care urci peste 3000m, si chiar vezi pana hat-departe, mai ales intr-o zi senina cum am prins atunci.
Sus pe varf in schimb prindem aglomeratie destul de mare, astfel inca nu cred ca zabovim mai mult de 10-15 minute, cand sa punem polarul pe noi si cat sa ne mai tragem putin sufletul. Suntem amandoi un pic cam dezorientati (a se citi ametiti), astfel incat dupa un splatski de varf rapid o luam la vale, pentru a face o pauza mai lunga in zona refugiului Vallot. La coborare binenteles ne simtitm din ce in ce mai bine cu fiecare metru coborat, mai ales cand stim ca de aici pana la refugiu nu e decat de coborat.
De la refugiu parasim autostrada, si revenim pe linistita parte italiana, doar noi si inca o echipa coborand pe acelasi traseu. In schimb pe ziua portiunea expusa cu creasta de dinainte de coborarea de pe ghetar a fost mult mai interesanta. Poate si oboseala, poate si faptul ca zapada era considerabil mai moale si nu iti dadea aceasi incredere ne-a facut sa avem ceva emotii si sa mergem incet pe acolo, inclusiv cu cateva momente in care am folosit coarda pentru cateva asigurari mai mult sau mai putin derizorii. Bem si ultimele guri de lichid pe care le avem la noi, cu putin inainte de a cobora spre ghetar.
Aici in schimb intram intr-un adevarat cuptor, ceasul cred ca e deja 10 si soarele a incins in ultimul hal caldarea in care e ghetarul. In interval de 5 minute incepem sa transpiram si sa ne deshidratam in ultimul hal, mai mai ca ne venea sa trecem la pantaloni scurti si la tricoul la cat de cald putea sa fie. Pana acum mai adiase cat de cat vantul dar acum nu e nici urma de cel mai mic firicel de vant, astfel incat in scurt timp incepem sa suferim si de sete, fara nici un pic de apa ramasa la noi.
Leave a Reply