Ciclistul brazilian: “Oh, you have /carry nothing!”
Radu: “We have all we need”.
In ultimile doua saptamani din vacanta noastra (prelungita) din America de Sud am reusit sa ne trezim constant undeva intre 6 si 7 dimineata. Au ajutat fara indoiala zecile de nopti lungi, in care ne-am facut plinul de somn, precum si ora la care rasare soarele. Singura piedica impotriva trezirii noastre matinale poate fi doar frigul, insa Ausangate ne-a facut o supriza placuta si la acest capitol, caci temperatura nu cred ca a scazut sub 2 grade in cort, desi luna a luminat generoasa cerul noptii si de fiecare data cand ma trezeam si ii vedeam lumina blanda prelinsa prin panza cortului, ma intrebam cand va lovi frigul.
Asa ca dupa terciul si cafeaua regulamentare de dimineata o luam din loc, dar ne oprim curand la o vorba cu un ciclist brazilian peste care am dat si aseara cand am ajuns. Treaba e ca omul merge pe o bicicleta normala de touring si are si 4 genti de la Ortelieb pline cu echipament. I-am vazut urmele adanci pe poteca nisipoasa pe care am pedalat ieri, dar la vremea aceea nu stiam cine e in fata si chiar imi imginam ca era cineva cu un fatbike, desi urmele nu erau suficient de late. Dar la combinatia de fata nu m-am gandit. Trebuie sa va ganditi ca o asemenea bicicleta (data fiind greutatea bagajului) nu poate fi nici macar impinsa la deal atunci cand panta devine pronuntata si singurul mod de a progresa este o munca de sisif ce presupune ca pentru fiecare metru urcat sa faci trei drumuri: unul cu gentile fata, unul cu cele spate si unul cu bicicleta. Asta in timp ce noi aruncam bicicleta pe rucsac si in 30 de minute urcam cei 300 de metri pana in pas. Inca nu ma pot hotari daca indarjirea asta e de admirat sau ridica semne serioase de intrebare.
Adaugire ulterioara: cateva zile mai tarziu, discutam despre brazilian cu 2 colegi de cazare, care tocmai venisera din Ausangate si ne spuneau ca brazilianul facuse 6 zile pe ceva ce in mod normal dureaza 2 zile pline sau 3 relaxate.
Bun, depasim deci momentul, il lasam pe brazilian (care arata mai mult a european, deoarece parintii lui erau armeni) si plecam spre pasul de astazi. Stiam ca azi aveam o zi usoara, profilul arata putin peste 300 de metri de urcare si multa coborare, insa totul depindea de cat de ciclabila avea sa fie acea coborare. Daca sfarseam prin a merge kilometri intregi langa bicicleta, nu am facut nimic.
Totusi Ausangate nu se dezminte si ramane constant in gratiile noastre scotand din joben poteci majoritar ciclabile, cu exceptia a 300 de metri de carry bike spre cel de-al doilea pas al traversarii. Nu stiu carui fapt i se datoreaza poteca buna pe care avansam, croita parca special pentru a usura viata turistului, mereu pe curba de nivel acolo unde e posibil, intretinuta acolo unde e nevoie- echilibrul perfect intre efort, placere si peisaj.
Pe de-o parte nu as vrea sa se termine, pe de alta parte Cusco cu ale sale avantaje de oras turistic ramane mereu o atractie, in primul rand pentru burtile noastre si in al doilea rand pentru diminetile linistite de la hospedaje-le unde stam. Avem optiunea de a ne prelungi viata pe drum cu inca 2-3 zile si sa pedalam pana in Cusco, dar cand te uiti in spate la muntii invaluiti acum in nori, realizezi ca bucuria si supriza potecilor si peisajelor din Ausangate atarna mult prea greu in amintirea noastra si au setat niste standarde inalte cam cat muntii ce i-am traversat, standarde ce nu pot fi atinse nici chiar cu toata imaginatia din lume de drumul asfaltat ce ne sta in fata, de versantii arizi pe care i se catara serpentinele, de satele rasfirate ce fac ca distanta pana in Cusco sa para nesfarsita. Vremea s-a burzuluit si ea, cativa stropi de ploaie au inclinat balanta si autobuzul care ne astepta in satul din vale si pleca in 10 minute au transat dilema.
Ausangate ne va ramane deci in minte si in suflet si nu excludem o reintoarcere pentru trekking sau bikepacking pe intreg circuitul.
Leave a Reply