Mai multe poze aici.
Echipa: eu cu mine si cu io.

Sambata seara, dupa o zi petrecuta in Bucuresti, si in care am rezolvat destul de multe lucruri, incercam sa-mi aduc aminte exact ce facusem in dimineata respectiva. Si aveam intr-un fel reale probleme, desi nu se intamplase doar cu 10 ore in urma. Asta desi imi aduc minte zile petrecute la minte in urma cu ani de zile. Parca intr-un fel zilele petrecute intre patru pereti se scurg si sunt inregistrate altfel, asta pentru mine cel putin.

Duminica avea sa fie in schimb o zi petrecuta la munte. Intr-un fel perioada asta, cu zapada prea putina pentru schi si prea multa pentru alergat/catarat, si cu zile scurte mi se pare una din cele mai triste din an. Si desi an de an, avand in minte experienta de pe Seaca din Clai de acum 5 ani, iti spui ca nu perioada asta e cam nefericita pentru vai, pana la urma tot vaile parca raman cea mai interesanta. Mai cu saritori partial acoperite, mai cu ceva zapada ce trebuie data la o parte, asa cum ti-e dat sa le gasesti in ziua respectiva.

In schimb ce-mi place la nebunie in perioada asta e cerul, in zilele senine de decembrie, la fel ca in ultimele luni de iarna e de un albastru ireal in zilele senine, si duminica a fost una din zilele acestea. Planul de seara era sa merg cu Mike pe una din vaile usoare din Bucegi, una care sa nu aiba prea multe saritori in stare incerta. Mike in schimb s-a razgandit sambata seara si s-a hotarat sa ramana acasa, astfel incat am ramas singur. Nu ma plang, probabil va fi din nou tura lunara pe care o voi face impreuna cu gandurile mele.

Partea buna e ca fiind singur am ales varianta trenului. Si in mod suprinzator la CFR lucrurile s-au miscat putin inainte in ultimii ani. Mi se pare genial ca ai un tren care face 1h48 in Busteni, si cu care poti ajunge la 8 dimineata acolo. La fel si la intoarcere exista un tren care pleaca la 19:27 si care face tot in jur de 1h50. Poti lua bilete de la automate platind cu cardul, nu mai sunt cozi interminabile la ghisee, garniturile chiar merg incredibil de lin, pana in Busteni cel putin. Doar pretul e suficient de prohibitiv ca sa devina mai rentabil sa mergi cu masina daca sunt cel putin doua persoane.

Duminica dimineata e pustiu in Busteni, si ma dau jos din tren odata cu primele raze de soare care incep sa lumineze abruptul prahovean. Orasul e complet adormit, doar cativa mosi se agita putin pentru a mai face ceva cumparaturi inainte de a merge la biserica probabil. Pe sus pare sa fie ceva zapada, in schimb prin Busteni nici urma.Urcusul pana la verdeata trece fara evenimente importante, doar cu o mica ratacire in zona izvorului si putina balaureala pe niste poteci de animale inainte de a reintra in poteca. Zapada incepe brusc de pe la 1400m, destul de putina la inceput in schimb pe masura ce urc stratul incepe sa creasca. Am noroc si de urme se pare ca au urcat unii si cu o zi inainte si in mod suprinzator urmlele nu s-au acoperit peste zi.

Crucea, cu Caraimanul acoperit de zapada.

Terminand cu balaureala,ajungand din nou in poteca.

La verdeata urmeaza o scurta pauza de echipare, prefer sa imi pun coltarii de aici, chiar daca in portiunea initiala probabil mai mult o sa ma incurce. Nu inteleg in schimb cat de mare au avut pasul cei din fata, in unele portiuni urmele fiind sapata la o distanta considerabila una de alta. Arata genial peretele Vaii Albe , mangaiat din cand in cand de nori spectaculosi.

In dreptul saritorii Carnului ma despart de urme si o iau prin dreapta saritorii, pe unde se urca vara si pe unde am mai urcat si alte dati cand era ceva mai putin zapada. Asa ca pentru o mica bucatica imi indeplinesc si eu partea de sapat urme, si chiar cateva pasaje interesante unde trebuie sa sap putin dupa praguri si prize. La iesire reusesc sa-mi agat din nou din greaseala suprapantalonii, astfel incat aproape ii transform in pantaloni scurti si sus strebuie sa improvizez un fel de smecherie cuo bandana pentru a nu merge cu genunchiul dezvelit prin zapada. Nu-i nimic, suprapantalonii respectivi chiar si-au facut treaba, acum fiind a 4-a iarna de tarsaiala petoate coclaurile (suntem fani gravity la capitolul shell-uri, avand 4 geci, un windstoper si o pereche de suprapantaloni).

Peretele Vaii Albe, incredibil de curat.

Si valea alba, nici cu prea multa nici cu prea putina zapada.

Castigand inaltime.

Partea mea la sapat urme.

Ajungand sus vad si pe unde au luat-o predecesorii, un set de urme venind direct de pe saritoare si un set putin prin dreapta saritorii. Mai sus e zapada aproape continua, cu exceptia saritorii mari pe care o ocolesc de data aceasta dupa urme prin stanga. De acolo din nou zapada continua pana sus, unde ajung la 3 ore dupa ce am plecatde la troita. In platou e soare dar frig, si mai multe grupuri care se plimbau pe triunghil format de Babele, Cruce si vf Omu. Am de ales intre Jepii Mari si valea Cerbului pentru coborare, si desi am fost pe valea Cerbului de o groaza de ori anul asta parca tot ma atrage mai mult idea unei plimbari pana la Omu.

Iola munte, cu improvizatiabandana/genunchi la inaintare.

Odata ce ies in platou incepe sa bata si vantul, si chestia asta cuplata cu temperaturile destul de negative ma face sa-mi doresc sa fi luat si cagula dupa mine. Improvizez cu alta bandana, si cu mici pauza de poze incep sa tropai spre Omu. Arata genial acele vazute dinspre releu, cu nori spectaculosi completand planurile spre podisul Transilvaniei. Drumul pana la omu in schimb merge destul de greu, pe platou trebuie sa muncesc si eu putin la urme, la fel si pe ultima portiune care urca la Cabana.

Ma intalnesc decat cu doi turisti inainte de Cerdac, singurii pe care aveam sa-i vad in ziua respectiva. La Omu din nou pauza de poze, pe aici nu mai bate chiar asa de tare vantul asa iau si o mica pauza de masa inainte de coborare. Coborarea merge bine in prima portiune unde era zapada suficienta, prost pe la mijloc si din nou bine mai jos unde dispare zapada. E fain ca daca e zapada suficienta, si de consistenta potrivita coborarea poate sa mearga mult mai repede iarna, pur si simplu arunci picioarele in fata si te bazezi pe zapada sa amortizeze.

Desert de zapada.

Acele intre toamna si iarna.

Omu.

Podoabe de gheata.

Munte si campie.

La intrarea pe valea urzicii s-au aciuat ceva vietati, se auzea un schelalait de la intrarea vaii si erau o groaza de urme un jur, astfel incat ma face sa ma gandesc daca e cumva o lup/lupoaica. Lupi pana acum nu am vazut in muntii nostrii, si chiar sunt curios daca exista in Bucegi. Pana la urma nu sunt chiar atat de curios sa aflu pentru a investiga vizuina, asa ca pornesc mai departe. In curand se lasa si noaptea, si dupa cateva redresari spectaculoase pe gheata trec la frontala, si la un ritm mai alert in speranta de a prinde trenul care credeam ca e la 18:27. Pe forestierul ce venea dinspre Gura Diham trec la un fel de alergare/mars pana la gara, chestie care ma face sa ma gandesc la armata si la antrenamentele de alergare/marsaluit pe care ar fi trebuit sa le fac daca era ceva mai tanar. Imi pare bine in gand ca nu am prins chestia asta, si ca nu a trebuit sa pierd un an din viata in armata.

Odata ajuns la gara imi dau seama ca trenul e abia la 18:48, asa ca am timp suficient sa-mi iau loc, sa-mi iau ceva de-ale gurii, si sa ma duc in zona peronului in care ar trebui sa ajunga vagonul. In tren din nou ma bucur de lucruri pe care nu am putea sa le faci in masina, mananc in voie, citesc si spre sfarsit inchei cu un pui de somn inainte de a intra in Bucuresti.