Drumetii care se mai incumeta inca pe potecile din Tour du Mont Blanc au coborat aproape toti spre cazarile din vale. Doar noi pedalam in continuare la deal, pe un drum cu peste 10% panta, insa perfect ciclabil chiar si cu bicicletele noastre incarcate. La umarul drept se ridica Mont Dolent si gandurile imi zboara inevitabil la o tentativa de ascensiune de prin 2008. Au trecut 13 ani de atunci si nimic nu pare ca s-a schimbat. Radu vine cu cele mai crete idei, eu gasesc motive nesfarsite de a-i tempera avantul.

Suntem pe Tour du Mont Blanc, cu MTB-urile. E prima zi. Inca nu ma intreb ce cautam noi aici, dar in felul meu pesimsit de a vedea lucrurile sunt convinsa ca o sa ma intreb in curand. Am pornit din apropiere de Champex Lac, cumva bucurosi ca o sa scapam pentru cateva zile de teroarea parcarilor si perfectiunea Elvetiei vorbitoare de limba germana. De altfel, cum am trecut in partea franceza au inceput sa mai apara gropile, iarba de pe marginea drumului nu mai era tunsa la linie etc, de ne-a venit si noua inima la loc.

Nici nu ne asternem bine la drum ca ne si oprim pe o banca pe malul lacului si presimt ca opririle dese vor fi al 3-lea membru al turei.
Multitudinea de semne si poteci ma debusoleaza si la inceput am reale probleme cu navigatia. Prima portiune dintre Champex Lac si La Fouly are de toate. Putin asfalt, cateva catune cu strazi inguste, drumuri, poteci la deal, poteci pe curba de nivel, poteci la vale, ceva push bike, cateva izvoare, toalete curate si locuri de popas.

Partea care conteaza a zilei incepe practic in La Fouly, unde se si termina asfaltul si de unde incepe ascensiunea spre Col du Grand Ferret, primul din nenumaratele pasuri pe care le vom urca si cobori in circuitul nostru. Statiunea pare parasita, cu varfuri de 3500 veghiind obloanele trase si casele cuprinse de liniste. In Alpi e deja extra sezon si asta e cel mai bun moment pentru Tour du Mont Blanc, daca nu vrei sa faci baie de multime pe poteci. De altfel, in sezon, nici nu are sens sa mergi pe aici cu bicicleta.

Singurul varf pe care il recunoastem fara ajutorul hartii e Mont Dolent si in directia noastra urca si drumul taiat in serpentine scurte ce ne ajuta sa castigam inca vreo 300 m altitudine. Prin tufele de pe margine gasesc o zmeura pe care o gust si constat ca e lipsita de gust, asa ca decid ca e mai eficient sa continui sa invart la pedale. Drumul se termina la un gîtes (un fel de cazare mai spartana) unde auzim un neaos “Marie, adu-mi si mie ……”. De acolo incepe poteca. O poteca ciclabila in proportie de 90% pentru Radu si vreo 75% pentru mine. Pe masura ce noi urcam, in jur se stinge lumina. Din ce in ce mai putine varfuri raman scaldate in soare, umbra isi croieste drum peste tot.

In mod neasteptat, in pas nu bate deloc vantul si se poate sta doar in bluza de corp. Sunt atatia munti de admirat in toate zarile… Si ultimile pale mov-rozalii ale apusului se sting la orizont. Dupa o scurta dezbatere hotaram sa coboram spre Refugiul Elena. Poteca nu este imposibila daca nu ar fi stabilizata la fiecare 50 de metri cu niste mici busteni sau si mai rau, cu niste dale de piatra inalte si ascutite, de numai snake bite vad in fata ochilor. Asa ca ajungem sa mergem mult pe langa bicicleta, la frontala. Jos, la refugiul de sub noi nu pare a fi nicio miscare. Nicio lumina, nicio tipenie. Afisul de pe usa ne confirma. Refugiul s-a inchis pe 16 septembrie, bivuacul de iarna e insa deschis.

Din varful patului, bagata in sacul de dormit, cu burta plina contemplu acest happy-end al unei zile altfel, caci da, nu ajungi in fiecare saptamana sa pedalezi pe poteci de la 2500 m, din Alpi si sa ai noroc cu extra sezonul, sa nu te ploua, sa nu trebuiasca sa faci bivuac si sa dormi cu toate hainele pe tine, sa ai butelia plina si sa gatesti cat iti trebuie si altele.

Text: Mihaela

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/6002925149