Din experienta anilor anteriori am invatat ca luna noiembrie este o luna buna pentru Fagaras. Muntele cel mare pare ca isi tine respiratia inaintea iernii. Si asta inseamna ca uneori te rasplateste cu zile perfecte. Cu soare generos, fara niciun pic de vant, cu inversiune termica si totusi cu zari curate ce ii permit privirii sa zburde libera din Calimani si pana in Trascau.

Vara ti-ai dori asemenea zile limpezi, iarna ti-ai dori asemenea temperaturi… Cu putin noroc, noiembrie ti le poate aduce pe ambele.
Nicio vizita in Fagaras nu m-a dezamagit. Mereu muntele acesta a avut ceva de oferit in schimbul urcarilor interminabile pe muchiile sale lungi ori in schimbul kilometrilor de forestier inclusi aproape in orice apropiere spre o cabana.

In multe vizite, startul era matinal, cat sa ai timp sa cuprinzi cat mai mult. Cat mai multe varfuri, cat mai multi kilometri, cat mai multa diferenta de nivel. Nu si de data asta. In weekendul asta de noiembrie ne dadusem doar o simpla intalnire cu soarele de pe creste. Simpla din punct de vedere al planurilor. Flexibile. Lunga din punct de vedere al timpului petrecut pe sus. Fara sa alergam dupa nimic. Doar cu supradoza de galben si caldura. Jumatatea tarzie a toamnei vine in fiecare an cu acelasi laitmotiv. Nicio zi (de weekend) cu soare nu trebuie irosita. O combinatie de teama de gri si de melancolie post-culori de octombrie ne aduce in fiecare noiembrie in acelasi punct, cu religiozitate. Daca vara practicam religia zilelor lungi si pline, a apusurilor pe munte,  in octombrie suntem sclavii culorilor si alergam dupa ele de sus in jos (adica dinspre etajele inalte ale foioaselor si pana la padurile de mesteceni din depresiune), in noiembrie religia noastra este goana dupa soare. Consolati cu pierderea acuarelelor, ne rezumam la bicolorul de galben si albastru si ne bucuram sincer pentru fiecare clipa petrecuta in spatiul acesta delimitat de muntele cel galben si cerul perfect de albastru. Tolaniti in iarba ochii descopera nuante infinite de albastru. Luand la pas cate o muchie lunga, suntem suprinsi de schimbarile galbenului, in functie de unghiul soarelui.

In weekendul acesta de noiembrie nu ne-am grabit. Am plecat aproape de pranz din Breaza. Ne-am dat timpul cuvenit pentru poteca de pe Coltii Brezei. Am poposit pe o stanca mare si plina de muschi, am desfacut termosul si am savurat ceaiul de tei cald si usor indulcit. Un crampei de vara ni s-a strecutat in suflet. Un gram de caldura, suficient cat sa depasim zona umbroasa a fostei cabane. Am castigat repede diferenta de nivel pe culmea Mosului. Le-am multumit in gand oamenilor de la AMC Fagaras ca au curatat poteca ce merge printre jnepeni. Am trudit putin pe la umbra, am facut balet printre urmele din zapada cat sa ne udam cat mai putin la adidasi si ne-am continuat marsul spre soare. El mereu mai sus, noi mereu prea jos. Parea ca nu il vom mai ajunge pe ziua de azi.In orice caz, asa cum aveam sa descoperim, soarele de ora 4 e ceva total diferit de soarele de ora 12. Slab, fara putere,fara caldura. Lumina lui rosiatica si-a pierdut 99% din forta si tot ce mai poate face este sa mi se oglindeasca pe fata ascunsa de vantul hoinar sub bandana.

Coboararea din Culmea Mosului spre Refugiul Urlea ne suprinde in mod placut.  Poteca aceea moale si totusi destul de clara, versantul care ne protejeaza de vant, fundul plat al caldarii cu cateva surse de apa, toate ne face sa punem locul pe lista pentru un bivuac varatec.
Refugiul este pustiu si decent de curat. Ne instalam, mancam si ca in orice noapte de iarna ne culcam cu gainile si dormim somn lung pana dimineata cand este prea frig pentru un rasarit in creasta. Oricum poteca de vara spre creasta e impracticabila si cel mai bun lucru pe care il putem face este sa revenim pe culmea Mosului.

Varful Urlea ne primeste cu soare generos si fara pic de vant. Locul si momentul perfect pentru un mic-dejun la inaltime. Cat invart cu lingura in oala imi las privirile sa zburde libere peste jumatatea estica a crestei Fagarasului,de la Vistea Mare-Moldoveanu, la culmea puternica a Malitei, trecand pe langa peretele Galasescului, scurgandu-se la vale pe Muchia Dragusului la nord si pe Valea Bandei la sud, notand iar si iar restanta numita Dara si prelingandu-se spre culmile mai molatice ale Berevoescului pe unde am ajuns mai des pe doua roti, decat la pas. Mai notam pentru explorari viitoare culmea Hermeneasa si culmea Scoarta si ne indreptam momentan atentia spre Culmea ce incepe cu varful La Cheia Bandei si se termina cu Varful Trasnita. Din turul de orizont facut parea ca acolo sunt cele mai mari sanse sa evitam zapada. Doar parea, caci in realitate am avut la zapada cat pentru toata creasta.Daca in partea alpina am negociat binisor, ocolind mult din zapada de pe versantul ce ducea spre Valea Sambetei si tinandu-ne mai mult pe creasta, din varful Trasnita a urmat adevarata distractie reprezentata de o mare de jnepeni arsi cu zapada la baza. Asa ca am navigat noi mult si bine prin acest peisaj apocaliptic (probabil cel mai bine ar fi sa incercati sa tineti versantul vestic), am sperat ca urmele de urs ne vor arata calea cea dreapta, dar ori era un urs mic, ori era un urs insensibil la mangaierile cracilor chele si rebele, cert este ca ne-am luat portia de aventura spre bucuria lui Radu.Cum marcajul cobora catre Lisa, am cautat o varianta care sa ne coboare spre Breaza si am nimerit decent daca omitem trecerea Brezicioarei prin apa… Insa incaltarile de schimb de la masina au inclinat rapid balanta.

Acum tragem momentan cortina peste muntii mari, pana se aseaza zapada si deschidem biblia rasariturilor caci se apropie iarna si trebuie sa trecem la religia numita Morning Glory. 

Text: Mihaela

Date:

https://www.strava.com/activities/6259772788

https://www.strava.com/activities/6277799213