Daca tot au trecut mai bine de doua saptamani de cand astept sa scrii si nu se intampla nimic am zis sa incep eu ca sa nu fie dat uitarii tot planul.

Si da, indiferent de cat de mult sau de putin talent la scris avem sunt convins ca scrisul si pusul lucrurilor pe hartie e un exercitiu pe care ar trebui sa-l facem mai des. Intr-un fel sunt invidios un pic pe Mihaela care a scris aproape toate jurnalele din America de Sud. La inceput ne-am gandit ca ar fi fost interesant sa scriem jurnalele alternativ dar din pacate a fost prea mult de munca cu alesul si prelucratul pozelor pentru a mai fi timp si de asta. Dar intr-un fel mi-a lipsit exercitiul scrisului in ultimele 3 luni. Oricum scrisul e treaba tare interesanta, e nevoie de dispozitie si de inspiratie si e aproape imposibil sa scrii atunci cand ai altele pe cap. La fel ca si la vorbit de altfel.

Marea diferenta fata de vorbit in schimb e ca nu e nevoie de chimie. Privind in jur la prietenii si cunoscutii pe care ii avem e interesant de urmarit cat de mari sunt diferentele. Sunt oameni cu care e extrem de usor de vorbit chiar daca nu i-ai vazut cu lunile sau cu anii (spre exemplu Ioana si Catalin) sau sunt oameni pe care poate chiar daca ii vezi des iti este aprope imposibil sa porti o conversatie care sa nu fie poticnita. Si nu chimia asta nu exista cu toti prietenii pe care ii ai. Poti sa fii bun prieten cu cineva si totusi sa nu ai chimia asta. Un exemplu foarte bun e Cristi, nasul nostru spre exemplu. In scris in schimb poti uita cu totul de impedimentul asta, ce scrii e pana la urma un fel de monolog, cu parti bune si parti rele.

Scriu randurile astea intr-o stana dintre Iezer si Fagaras, pe culmea Mezea-Oticu, culme pe care ne chinuim de cativa ani sa ajungem. Vantul suiera usor printre peretii subrezi ai stanei iar lumina lunii se strecoara prin ferestre si prin gaurile din acoperia. In rest e uimitor de liniste si de cald. Vara indienilor, asa ii zic americanii si nemtii, cele cateva saptamani cu vreme calda si stabila din octombrie. Acum o ora si ceva, in timp ce ma indreptam spre stana am speriat o turma de mistreti. S-au oprit la 100 de metri pentru a vedea ce vietate le tulbura linistea, dupa care au trecut agale peste muchie. E incredibil ce salbaticie e aici, fara semnal, cu iarba crescuta mai mare ca un stat de om si cu poteci ce incep sa dispara.

Am trecut prin Curmatura Oticului prima data acum aproape 10 ani, intr-o mica aventura cu pinguinii ce ne-a ramas destul de bine intiparita in memorie. De atunci am mai trecut in 2015 cu Doru si Dani cand am fost siliti sa dormim o noapte in plus pentru ca nu ma gasit o poteca. Acum sunt singur, si aceleasi poteci si locuri pe care le am clar in minte au inceput sa fie recucerite de natura. Inca zece ani si doar ramasitele stanelor o sa ramana ca amintire ca la un moment dat si-au facut si oamenii veacul pe aici.

Fata de datile trecute sunt singur. Probabil acum te sperii putin, dar sincer iti spun ca mi-a cazut foarte bine ziua asta singur. Atunci cand esti in oras si cand ia lucruri de facut si te lovesti constant de oameni ticai in parte in ritmul lor. In momentele in care esti singur si nu esti presat de nimic in schimb ticai in ritmul tau iar lucrul asta poate fi foarte linistitor. Ajuta muntii si natura is lipsa oricarui lucru care sa incerce sa-ti fure atentia.

Si nu, nu sunt anti-social, din contra weekendul asta ma incercat sa-i conving pe pinguini si pe alti prieteni sa vina la o tura cu foc, frunze galbene si stat la povesti din America de Sud. Cum nu am reusit, iata-ma singur in salbaticie. Intre timp un soarece s-a apucat sa-si ascuta dintii in una din grinzile stanei. Trebuie sa tin minte sa pun sacul cu mancare intr-un cui pentru a nu ma trezi cu el gaurit.

De multe ori ma intreb cat de mult inteleg oamenii cu care vorbesti lucrurile le care le facem si sunt convins ca pentru multi, poate si pentru tine par fara nici o noima. Vad asta la unii din colegii de munca si chiar la unii dintre prietenii nostrii. Adica da, pare frumos, poze spectaculoase si cam atat. Nici o reactie sincera ci mai degraba cam aceasi reactie pe care ai primi-o atunci cand povestesti despre un film pe care l-ai vazut si care nu-i intereseaza deloc.

Uneori ma intreb cat de mult intelegi si tu de ce facem lucrurile pe care le facem. Si din nou, zic asta pentru ca nu e deloc usor de inteles la un nivel mai profund si e aproape imposibil de explicat. Dintre toti prietenii si cunoscutii pe care ii avem cred ca putem sa-i numaram pe degetele de la doua maini pe cei pe care stim ca inteleg lucrurile astea si rezoneaza cu ele. Si asta nu pentru ca ai putea sa explici asta. Sunt mai degraba priviri schimbate in diverse momente sau expresii ale fetei care iti transmit asta. Dar cert e ca stii atunci ca puneti pret pe aceleasi lucruri.

Vezi tu, pe lumea asta nu sunt foarte multi oameni care sa-si gaseasca pasiunea si sa o si traiasca intens. Si aici nu e vorba neaparat de munte sau de bicicleta, e vorba de oameni care iti povestesc intens despre un lucru pe care iubesc sa-l faca, dar in acelasi timp il iubesc atat de mult incat in consuma si ii aprinde in acelasi timp. Sunt oameni care sunt vii si pe care atunci cand ii vezi cum se aprind nu ai cum sa nu-i iubesti.

In acelasi timp imi dau seama ca suntem foarte norocosi. Pe de o parte am gasit devreme lucrul care ne face fericiti si pe de alta parte pentru amandoi e acelasi lucru. Stau sa ma gandesc ca facem asta de mai bine de 12 ani. Si sunt destul de convins ca daca nu ne-a trecut pana acum nici nu o sa treaca de acum incolo, indiferent de cum ne va duce viata de acum incolo.