Iranul are o istorie in mod egal bogata si complexa, iar in momentul in care te apuci sa citesti despre ea e foarte usor ca numele, perioadele si dinastiile sa se amestece intre ele. Totusi ce mi se pare incredibil e ca desi au avut multe perioade in care au fost ocupati fie de greci, fie de arabi, fie de mongoli, limba si identiatea s-a pastrat neintrerupt de la primul imperiu persan, cel care s-a batut fara prea mare succes cu grecii. Iar pana a ajunge la Teheran, imperiile si statele ce s-au perindat prin Iran au avut nici mai mult, nici mai putin de 31 de capitale diferite.

Revenind la Soltanieh, un mic orasel asezat la 40 de kilometri de Zanjan pentru a pune putin lucrurile in perspectiva e necesara o mica introducere. Dupa ce mongolii au cucerit mare parte din lumea cunoscuta, imensul imperiu a fost impartit in mai multe bucatele administrative conduse de fii sau de nepotii lui Gengis Khan, toate subordonate marelui Khan. Iar una din bucatele a fost imperiul Ilkhanat, centrat ca areal pe Iran de astazi. De relativ scurta durata, doar 100 de ani mongolii nu au lasat prea multe urme in cultura persana, dar unul din lucrurile ce au ramas e imensul dom de
caramida de la Soltanieh.

Ca marime, e al treilea dom de acest tip din lume, si arata cu atat mai tare cu cat in micul orasel de langa el nu exista nicio cladire mai inalta de 2-3 etaje. Odata, micul orasel a fost o capitala a unui imperiu, iar Öljaitü voia sa-l transforme in cel mai maret oras din lume, dar visul acesta a murit odata cu el si odata cu dezintegrarea Ilkhanatului. Totusi de 800 de ani imensul edificiu de caramida arata cel putin impresionant si ma intreb cum arata atunci cand a fost ridicat, cu toate picturile si ornamentele, fara urme lasate de trecerea timpului.

Revenind acum la povestea pedalelor invartite din ziua respectiva, dimineata a inceput cu plecarea din Zanjan impreuna cu Enzo, si dupa ce am fost escortati pana la iesirea din oras de catre Amir si de catre parintii lui am inceput sa luptam cu un vant potrivnic ce in curand a inceput sa fie insotit si de o mica ninsoare pentru a condimenta lucrurile. Astazi ar trebui sa fie o zi “mai de recuperare” pentru mine, dupa cei 135 de kilometri de ieri, dar Enzo vine dupa 8
zile in carea fost sechestrat de ospitalitatea familiei lui Amir, astfel incat am dupa cine sa ma tin in primii kilometri.

Mi se pare incredibil cat de mare e diferenta atunci cand pedalezi cu inca cineva si atunci cand stai in trena, mai ales atunci cand vantul e potrivnic. Dupa 3 zile pedalate impreuna cu Enzo pana in Teheran mi s-a parut ca pentru acelasi numar de kilometri efortul e cam cu 30% mai mic atunci cand esti in doi, iar 30% nu sunt de ici de colo. Iar
Enzo, impreuna cu accentul lui italian e mult prea tare.

Initial de profesie economist, dupa un an de birou s-a hotarat ca nu vrea asa ceva si s-a angajat intr-un fel de centru cu lucruri de gradinarit din Elvetia (satul lui era la coada lacului Como, destul de aproape de Elvetia) si a invatat de unul singur cele necesare. Dupa care, cu teren de la parinti si-a facut o casa pe care a terminat sa o plateasca anul trecut. Satul si respectiv casa, fiind intr-o zona relativ turistica, din inchirierea ei primeste cam 9000 de euro pe sezon, bani cu care s-a hotarat sa calatoreasca prin lume pana cand i se face dor de casa. Si ca toti italienii de pe la munte, e catarator, maratonist, ultramaratonist, schior si toate cele, astfel incat am gasit cu cine sa ma potrivesc in astea trei zile.

In timp ce se scurgeau kilometrii catre Soltanieh, vedem cum se apropie din departare doua siluete pe bicicleta si cand ajung langa noi descoperim ca e vorba de un tandem, primul pe care l-am intalnit pana acum in calatorie. Sunt doi francezi (Les Tandemaimer), plecati anul trecut din Franta pana in India, care sunt acum pe drumul de
indoarcere, iar noi ii intalnim pe un mic viscol. In ciuda acestuia, stam de vorba pe indelete si facem schimb de adrese si de website-uri, si in jumatea de ora care se scurge apare si soarele, un exemplu perfect pentru cat de schimbatoare poate sa fie vremea in Iran.

La Soltanieh Enzo a ajuns deja cu Amir si cu familia acestuia, astfel incat ma invat in jurul domului singur, incercand sa-mi imaginez cum ar fi aratat locul acum 800 de ani. Ca multe lucruri din patrimoniul UNESCO pe care le-am vazut pana acum in momentul in care intrii in el, te da pe spate in primul rand din cauza inaltimii si dimensiunii. Inauntru in schimb se lucreaza, astfel incat mare parte din fresce sunt acoperite. Lumina in schimb nesperat de buna in comparatie cu viscolul de acum o ora.

De la Soltanieh ne asezam din nou la drum catre Abhar pedaland cu spor si mergand in trena, astfel incat kilometrii se scurg cu usurinta, pana cand, in stilul clasic, o masina ne depaseste si se opreste in fata noastra, si doi iranieni se opresc sa vorbeasca cu noi. Si astfel il intalnim pe Menji, cicloturist iranian cu multe ture lungi la activ
prin Iran si prin Turcia, Georgia si Armenia care ne cheama sa stam in noaptea urmoare la el. Fara sa stam prea mult pe ganduri spunem da si ne asezam din nou la drum catre Abhar.

Dupa inca 10 kilometri opreste langa noi un profesor pe motor care vine cu aceasi oferta si dupa ce ne chinuim sa-i explicam ca avem deja unde sa dormim si ca ne asteapta cineva ne asezam din nou la drum. Menji ne asteapta la intrarea in oras pe bicicleta si ne ghideaza catre casa lui, facuta dupa design-ul propriu, caci omul e arhitect.

Cand intram in curte in schimb le intalnim in schimb pe sotia si pe fica de un an a acestuia, care tocmai se pregateau sa plece, si pe inca 3 prieteni ai lui Menji care veneau sa petreaca seara cu noi. In momente de genul asta nu poti sa nu te simti stingher in momentul in care stii ca tot deranjul e din cauza ta si ca pentru o seara se pun in miscare atatia oameni, si ca sotia si copilul omului au plecat sa doarma la soacra pentru a avea tu loc. Asta e, sunt lucruri pe care nu aveam de unde sa le stim atunci cand omul ne-a chemat pe la el pe acasa. Si in acelasi timp, mi se pare ca de fiecare data cand am fost chemati pana acum, oamenii chiar se bucura in cel mai sincer mod sa te primeasca.

Astfel incat, in micul bairam din seara respectiva am jucat din nou rolul calatorilor, cu poze si povesti, desi a fost un pic mai greu, caci oamenii nu vorbeau aproape deloc engleza, dar pana la urma ne-am facut intelesi cumva.

Distanta: 105km.
Diferenta de nivel: 400+ / 400-.
Moral: 7.
Obiective: 8.