Adevarul e ca trebuie sa ai macar un gram de nebunie pentru a te inscrie la un concurs cum e 4 munti, indiferent daca vrei doar sa termini, sa te bucuri de peisaj sau sa tragi la podium. Nu e lucru deloc usor sa pot sa-ti pastrezi entuziasmul intact atunci cand stii ca trebuie sa te urci in fiecare dimineata in saua bicicletei cu picioare din ce in ce mai obosite pentru a infrunta un nou traseu. Daca stau bine sa ma gandesc prima jumatate de ora din fiecare zi poate fi considerata un fel de exercitiu de masochism in grup, asta pana cand muschii se incalzesc si inima incepe din nou sa pompeze la capacitate normala. Dupa asta nu ramane decat sa te bucuri de traseul zilei.

Acum legat de trasee, trebuie spus ca e greu sa-mi imaginez ca va aparea un concurs pe etape cu trasee mai frumoase ca cele de la 4 munti si asta in primul rand pentru ca desi sunt multi munti poate mai frumosi (Retezatul si Fagarasul spre exemplu) de multe ori nu e deloc usor de ajuns cu bicicleta prin ei, la fel cum nu e deloc usor de gasit o coborare interesanta. Iar 4 munti in varianta actuala are din plin coborari interesante si bucati tehnice.

Iar in plus fata de trasee, ai si o atmosfera mult mai faina ca la alte concursuri, de comunitate, si chiar daca nu te stii cu nimeni la startul concursului pana la sfarsit, vazand aceleasi fete vreme de 4 zile sigur vei ajunge sa cunosti macar o parte din ele. Iar faptul ca totul se desfasoara in echipa de doi inseamna ca trebuie sa gandesti cu totul altfel felul in care iti faci strategia si felul in care iti dozezi efortul.

Numele echipei trebuie sa recunosc ca i-a apartinut in totalitate lui Horatiu, cu care am mai impartit experienta unui Propark in urma cu un an si cu care e greu sa te plictisesti la un concurs. Eu am aparut in schimb in ecuatie pe ultima suta de metri dupa ce unul din cei doi ingineri nebuni initiali a reusit sa-si remodeleze un ligament. Dar acum sa revin la povestea zilelor de concurs:

Prima zi. Caldura, o urcare de 35 de kilometri si poteci sapate in munte.

In prima zi toti sunt zmei, sau cel putin astea sunt spusele lui Horatiu. Faptul ca esti odihnit si entuziasmul startului se combina pentru a te face sa uiti ca ai in fata 4 zile de concurs cu multe mii de metri de urcare. Strategia lui Horatiu e clara, dictata oarecum de jumatatea de ora de care are nevoie pentru a se incalzi: plecam din spate si tot depasim echipe jumatate din cursa pana cand ne stabilizam in plutonul cu care ne vom intrece pana la sfarsitul concursului. In cazul nostru e vorba de HPM, de o echipa de la Playbike, de BSB si de o echipa de la Bikeexpert. Oricum in momentul in care ne-am uitat peste lista echipelor de la start ne-am dat seama ca o clasare in primii 10 e mai mult decat buna, dar asta nu inseamna ca nu avem cu cine sa ne intrecem.

Dupa cei 35 de kilometri de urcare vine si poteca de curba de nivel la care Luci si echipa au muncit incredibil de mult. Iar la sfarsitul celor 1000 si ceva de metri de coborare pe unul din cele mai faine picioare pe care am coborarat pana acum nu pot decat sa-i fiu recunoscator lui Luci pentru toata munca depusa.

CP la care incepe timpul mort ne gaseste pe locul 10 la general, urmeaza 15 kilometri pe sosea, un ultim sprint valurit spre Stoenesti. Iar dupa concurs vine grija recuperarii masinilor din Campulung, un cooldown nedorit de aproape 17 kilometri prin caldura amiezii. In rest grija zilei a fost mancarea si reumplerea rezervoarelor de glicogen pentru zilele ce urmeaza. Paste pana nu mai intra.

Ziua doi. Leaota, rododendroni si crocodili.

Inca o zi cu cer senin si cu in start anulat numai bun de incalzire. Horatiu e in forma pe prima parte a urcarii dupa care trece in treapta inferioara de viteza. Inca nu mi-am dat seama care e regimul in care functioneaza Horatiu, lui i se pare ca merge la 100% tot timpul dar de langa el ritmul pare de faptul un 110% combinat cu un 80%.

Din fericire in Leaota bate vantul si nu murim de cald, cu momente in care ne sufla suficient de tare incat sa pedalam oblic. Pe poteca tehnica de sub varf e plin de rododendroni si stau sa ma gandesc ca s-a potrivit la fix data concursului ci inflorirea bujoreilor de munte. O saptamana inainte sau dupa si nu am fi vazut nimic. Pe aici ii intrecem si pe Bikeexpert si ne instalam pe pozitia 8 pe ziua de azi.

Coborarare spre Fundata e absolut geniala cu exceptia unei balti in care reusim sa ne afundam pana la jumatatea piciorului, atat eu cat si Horatiu. Din fericire crocodilii au stat cuminti si am reusit sa ajungem cu bine pana in partea cealalta, cu mentiunea pentru alte dati ca uneori are sens sa mai sari si cate un gard cu bicicleta.

Restul zilei a fost umplut cu spalatul bicicletelor (devenit deja o corvoada), socializare si mancare, reumplerea rezervelor de glicogen si paste (in procesul de a deveni o corvoada).

Ziua trei. Crai, noroi si spalarea pacatelor in Zarcioara.

Ziua trei incepe cu picioare grele si cu o prima portiune plina de noroi. Azi noapte a ploua torential si baltile troneaza pe traseu. Horatiu ramane fara foaia mica si deja incepe sa-si faca faca planuri in minte legate de infrutarea urcarilor de pe traseu pe foaia mare.

Pana una alta vine prima urcare, cea de pe Ciocanu unde incepem din nou sa prindem din urma echipe si unde incepem sa aplicam strategia impinsului care pare sa functioneze destul de bine atunci cand ne intram in ritm si cand ne obisnuim cu ritmul de pedalat.

Dupa care umeaza vestita coborare pe Zbarcioara, pentru prima data pentru mine. Are din belsug apa si trebuie sa recunosc ca dupa ce am reusit sa tai un cauciuc tubeless in urma cu un weekend doar la o eventuala pana imi sta mintea. Pedalezi literalmente prin rau, suntem fleasca si tot incercam sa ne mentinem echilibrul si momentul. Mai sunt si momente in care nu ne iese dar per total stam cam tot timpul pe bicicleta. Urmeaza urcarea spre Magura unde Horatiu pica proba de aruncat sticluta de ulei la coechipier, sticluta ajungand in boschetii din marginea drumului. Si nu eram in miscare, si nici nu erau mai mult de cativa metri intre noi 🙂

Pe coborarea spre Botorog depasim din nou Bikeexpertul cu care ne-am intrecut pana in zilele de pana acum, urmarim Playbike-ul pe urcare si ajungem din nou 8 la sfarsitul zilei, si pe aceasi pozitie in clasamentul general. Au urmat din nou spalatul bicicletelor (din nou corvoada), socializare si din nou paste si reumplerea rezervelor de glicogen.

Ziua patru. Urcari in cap, uragan si parerea de rau a ultimilor kilometri

Ziua incepe cu acelasi exercitiu de masochism in grup, de asta aceasta accentuat dupa cele 3 zile de concurs. Incalzirea duraza mai mult, pulsul urca mai greu, muschii isi intra in ritm mai tarziu. In meniul zilei avem o urcare de peste 1000 de metri pana in Saua Strunga, pe poteci abrupte ce serpuiesc prin padure. Odata ce iesim in golul alpin ne ia in primire un mic uragan care face tinutul echilibrului pe coborari o provocare. Cred ca poate singura data cand am dus trena la 6 kilometri la ora, pe virajele care te faceau sa infrunti cu pieptul vantul.

Urmeaza in schimb coborarea din saua Strunga, unde vantul te impinge din spate si coboram destul de legat. Se simt imens 4 zile consecutive petrecute pe MTB la capitolul tehnica asa ca zburam cu spor la vale pe poteca uscata, ferind bolovani si incercand sa ne pastram cat mai bine echilibrul.

Ajungem in cele din urma si jos in Cheile Gradistei si cu parere de rau infrutam ultimii kilometri ai concursului, binenteles tot in ritm sportiv caci ne intrecem cu o echipa XC riders si cu Playbike. Trecem finish-ul ultimei zile pe locul 7, si pe locul 7 la general, probabil cel mai bun rezultat la care puteam spera la inceputul concursului.

Au urmat din nou spalarea bicicletelor si paste (amandoua devenite corvoade) din nou socializare si festivitatea de premiere in lumina faina a apusului cu oameni la fel de faini ca si lumina. Singura parere de rau e ca trebuie sa treaca inca 2 ani pana la urmatoarea editie. Si inca odata multumiri lui Luci pentru tot efortul, clar trebuie sa ai mai mult de un gram de nebunie pentru a urca de zeci de ori cu sapa in spate in Iezer pentru a croi un traseu care nu exista pana atunci.

Startul primei zile de concurs.

Spre inaltimi, in Iezer.

Macelul push-bike-ului.

De aici totul e la vale.

Locul MTB-ului este pe munte.

Verificarea echipamentului.

Poteci tehnice si rododendroni.

Baietii repara, fetele supravegheaza.

Spalarea pacatelor din Zbarcioara.

Baietii de la playbike, cu care ne-am tot intrecut.

Inca putin pana in Saua Strunga.

Echipa in saua Strunga.