2400 de kilometri, 4807 metri, 5 tari, o luna de zile si ajunsul din Romania pana pe varful Mont Blancului doar prin forta picioarelor noastre, cam acesta ar fi un scurt rezumat al calatoriei.

Daca e sa ma uit la toate concediile pe care le-am avut in ultimii 6 ani, si la toate micile iesiri si aventuri, mica expeditie de o luna de zile din 2011 a fost clar ceva aparte. In primul rand a fost destul de lunga, aproape o luna de zile petrecuta pe drum, pentru a avea timp suficient sa te rupi de tot si de toate.In al doilea rand a fost extrem de variata si a fost o experienta complet noua pentru noi, fiind prima tura lunga de cicloturism de pana atunci. Si ca de obicei, de fiecare data cand incerci si descoperi ceva nou, trairile sunt mult mai intense.

Imi amintesc si acum momentul in care ne-a venit pentru prima data ideea, cu aproape 2 ani inainte de a o pune in aplicare, cand eram in masina pe Valea Prahovei in drum spre munte. Cu o zi inainte citisem un articol despre Goran Kropp si despre expeditia lui din 1996 din Suedia pana pe Everest, si in momentul in care i-am povestit Mihaelei despre el, s-a aprins scanteia ca am putea sa incercam sa facem si noi ceva similar, chiar daca la o scara mult mai mica.

De la a realiza ca am putea face si noi asa ceva si pana la a lua hotararea a trecut insa ceva timp, si probabil lucrurile s-au schimbat in momentul in care bicicleta a inceput sa apara din ce in cel mai des in viata noastra si in momentul in care am inceput sa dam peste jurnalele oamenilor plecati cu bicicleta prin jurul lumii. Si ne-am dat seama ca am vrea sa incercam si noi experienta, chiar daca doar pentru o perioada limitata, si de aici ideea pedalatului pana pe Mont Blanc.

Intr-o lume in care a calatori inseamna sa te urci intr-un avion si sa ajungi cateva ore mai tarziu in capatul celalalt al continentului, o expeditie pe bicicleta are o frumusete aparte. Imi amintesc si acum sentimentul pe care il aveam dimineata in momentul in care ma urcam pe saua bicicletei, sentimentul de a avea toate lucrurile de care ai nevoie dupa tine si de a avea o zi intreaga in fata in care ai locuri noi de descoperit. In acelasi timp era si telul, un varf de munte undeva departe, de care te apropiai cu pasi ce pareau de pitic in primele zile si de uriasi in ultimele.

Despre calatoria propriu-zisa am scris pe indelete, cate o postare pentru fiecare zi, pentru ca fara a tine un jurnal lucrurile ar fi inceput sa se amestece destul de repede in mintea noastra. Totusi am sa aleg cateva impresii fugare despre calatorie, ganduri si amintiri care imi vin acum in minte, la peste 2 ani de cand s-a petrecut lucrurile.

In primul rand campiile nesfarsite ale Ungariei, prin care am pedalat sub un cer plumburiu ce ne amintea mai degraba de zile de octombrie, si nu de zile de la mijlocul verii. Dar locurile si limba imi sunt cunoscute, crescand la Oradea sunt o multime de lucruri care par familiare.

Dand timpul putin inainte, ajungem in Slovenia, o tara despre care nu stiam aproape nimic pana cand i-am trecut granita, undeva intre doua sate uitate de lume dar cu nume asemanatoare. E foarte usor sa-ti dai seama cum s-au trasat granitele, atunci cand intreband despre cum poti sa ajungi in Slovenia oamenii ne trimit pe un drum de tara din spatele casei, care duce la casa varului din satul din partea cealalta a granitei.

Putin mai tarziu suntem pe malul Dravei, un rau care strange o mare parte din apele ce se scurg din Alpii estici, inainte de a se varsa in Dunare. Un rau albastru si domol, pe care il urmarim de la Maribor pana in locul in care se naste, intr-o cumpana de ape ce se gaseste in nordul Dolomitilor.

De la Maribor ne simtim ca acasa, si desi nu avem mult de urcat, suntem aproape tot timpul strajuiti de la munti pe stanga si pe dreapta, iar aerul e aerul racoros de munte pe care il stim din Romania. Cei 300 de kilometri prin Austira curg prin peisaje ce par rupte din filmele cu Heidi. Odata ce trecem in Italia lucrurile se schimba, si daca n-ar fi micul uragan cu care ne luptam din sud am putea sa ne bucuram de faptul ca mergem la vale, caci pentru o buna parte din drum urmam raul Adige spre sud. Si desi suntem in mijlocul muntilor, simtim in nari mirosul sarat al marii, purtat de la Adriatica de vantul cu care ne luptam.

Italia o gasim ca un contrast intre micile sate ce par inghetate in timp si zone de orase cu suburbii moderne, inlantuite, ce sunt mult prea populate pentru gusturile noastre. Desi incercam sa evitam traficul si sa tinem linia muntilor din nord, avem parte si de o mica coborare in infern, cand in drum spre Bergamo ajungem pe un drum express. Si nefiind cale de intoarcere, ajungem sa pedalam printr-un tunel de 2 kilometri. Iar aici, pedaland destul de aproape de tiruri zgomotoase care ne atentioneaza claxonand din cand in cand, prin intunericul unui tunel prea putin luminat si prin aerul incins incarcat cu gaze de esapament, pare ca suntem intr-o varianta moderna a infernului subteran.

Dam timpul inca putin inainte si dupa ultimele zile in care Mont Blancul ne-a atras ca un magnet, iata-ne pe ultimele sute de metri inainte de a ajunge in camping, la sfarsitul a 15 zile de pedalat prin Europa, si dupa 1800 de kilometri. Intr-un fel pare incredibil, ne bucuram ca am ajuns si ca prima parte a calatoriei s-a terminat, dar nu putem decat sa speram ca vremea va fi ingaduitoare si pentru urmatoarea parte.

E noapte, si noi inaintam in fruntea unui sir firav de luminite pe un ghetar crevasat, sub lumina lunii care adauga un plus de mister locurilor. Atmosfera e complet nemiscata, si coltarii musca din zapada inghetata pe care inaintam cu repeziciune. Timp de aclimatizare nu am avut, iar antrenamentul speram sa fie facut pe bicicleta in drum spre munte, astfel incat suntem intr-un fel de sprint spre varful Mont Blanc-ului, dupa doar 4 ore dormitate la Gonella inainte de trezirea de la 11:30.

Rasaritul ne prinde la Vallot, dar gasim ruta franceza mult prea agomerata pentru gusturile noastre, si desi avem parte de o zi perfecta ne gandim daca nu ar fi fost mai bine sa alegem un munte de 4000 de metri fara faima pe care o are Mont Blancul, unde ai putea sa te bucuri singur de atingerea varfului, fara fluxul de oameni de aici. Coborarea e extrem de lunga, si dupa ce ajungem in cuptorul ghetarului ne deshidratam ca doua stafide stoarse de apa.

Urmeaza ore bune pana la camping, pe morena interminabila a ghetarului, cand oboseala ultimilor 24 de ore ne ajunge din urma si suntem tentati sa adormim pe fiecare piatra pe care luam o mica pauza. 24 de ore in care cu cele cateva ore de pauza de la refugiu, am ajuns din camping, pana pe Mont Blanc si inapoi. Si ne grabin pentru a trimite tot echipamentul de alpinism ziua urmatoare spre tara, pentru a putea sa ne continuam drumul pe bicicleta.

Dand timpul inca putin inainte, iata-ne pedaland la vale pe malul Inului, in drum spre cunoscuta Dunare. Timpul nu ne-a ajuns pentru a ajunge inapoi in tara pe bicicleta, astfel incat am ales sa pedalam 700km la vale din pasul Brenner pana aproape de Viena. Pedalam pentru prima data si prin Germania, prin care am facut atat de multe ture de cicloturism in ultimul an, printr-o atmosfera de sfarsit de vara si de vacanta, cu copii ce merg la scaldat in lacurile curate ce se gasesc in toate locurile.

Dam timpul inca putin inainte si ajungem si aproape de sfarsitul vacantei noastre, pedaland prin Budapesta dintr-o gara in alta, in speranta de a prinde un tren care sa ne aduca mai aproape de granita cu Romania.  Astazi am schimbat deja 3 trenuri in drumul nostru din apropierea Vienei, si mai avem inca 2 de schimbat pana ajungem aproape de granita. Ultimii 20 de kilometri pana in Romania ii facem din nou pe bicicleta, pedaland in miez de noapte catre casa bunicilor mei din Oradea.

Ca incheire, pot spune ca ne-a placut extrem de mult mica expeditie si concediul asociat. Iar asta in primul rand pentru ca a fost altfel, altfel decat concediul tipic de a petrece cateva saptamani la munte, dupa un drum rapid cu masina sau cu avionul. Cicloturismul e un fel de intoarcere la esenta calatoriei, intr-un fel ce nu difera foarte mult de modul in care oamenii au calatorit in secolele trecute.

Si mai e si frumusetea independentei, a deplasarii prin forte proprii, a descoperirii de locuri noi, si senzatia pe care o ai dimineata cand te urci in sa, si stii ca poti sa alegi drumul si directia pe care vrei sa pedalezi.