Anul acesta am fost la fix doua concursuri pana acum, maratonul de scari si Zugspitze Ultratrail. Si dupa Zugspitze, mi-am dat seama ca la concursurile de munte nu prea are nici un sens sa merg, sa conduc sute de kilometri, pentru a-mi parea ulterior rau ca nu am avut unde sa ma antrenez pentru concursuri de genul acesta.

Astfel incat dupa 3 luni in care ne-am ocupat fie cu cataratul, fie cu ceva cicloturism, in toamna am reinceput sa alerg ceva mai constant prin padurea care e aproape de locul in care stam si pe stadion. Initial aveam un plan sa incerc sa vad cat de rapid pot sa fiu pe 10 kilometri, si poate daca as fi participat la o cursa potrivita as fi avut poate sperante la un 38 – 38:30. Dar aproape a trecut toamna, si fiind ocupat cu planificarea expeditiei si rearanjarea site-ul nu am ajuns la nici un concurs, pana la cel din titlu.

RCT Lauf cred ca e una din putinele curse din Berlin care chiar seamana mult cu o cursa de trail-running, cu multa poteca prin padure si cu multe mici urcusuri si coborasuri. Am participat la ea amandoi si anul trecut, ne-a placut, si anul acesta cu o zi inainte cand nu aveam nici un plan pentru un weekend gri si intunecat, ne-am hotarat sa participam din nou.

Astfel incat iata-ne dimineata la start, Mihalea la cursa de 10 kilometri, eu si Stefan la cea de 20 de kilometri (pe principiul more pain for the same money, taxa de inscriere fiind aceasi pentru toate cursele). Eu eram intr-un fel curios sa vad cum o sa evolueze timpul la final dupa ce a trecut un an petrecut prin campiile berlineze, fara un teren de joaca propice. Si dupa ce anul trecut m-am taiat destul de tare pe a doua jumatate, m-am hotarat ca anul acesta sa alerg mai nemteste, cu un ritm in minte si pastrand ceva energie de rezerva.

E ceva mai mult noroi prin padure anul acesta in schimb, nu deranjant, dar sunt cateva momente in care framanti podeaua cu picioarele. Se da si startul si ma incadrez in plutonul 2, la 10 metri de tipul care a condus constant prima tura. Cu tipul respectiv m-am intalnit si la maratonul de scari in aprilie, unde eu am fost aproape de a abandona, iar el a iesit in cele din urma pe 2. De data aceasta in schimb urmez planul, incercand sa tin un ritm constant si ramanand in expectativa in prima jumatate..

Se termina si prima tura, si la inceputul celei de-a doua ture ma simt bine si incep sa accelerez putin, depasindu-l pe tipul care condusese pana atunci. Mi se pare fascinant cat de usor iti dai seama daca persoanei care alearga langa tine ii e greu sau usor, dupa felul in care respira. Preiau conducerea pentru 2 kilometri, pana cand vine din spate cel care avea sa castige cursa, un neamt inalt cu un fizic filiform de alergator.

La fel ca si la depasirea anterioara, imi dau seama destul de repede ca e mai in forma si nu are sens sa tin ritmul lui. Astfel incat il urmez la 20 de metri in spate, incercand sa nu ma indepartez prea tare. Totul merge ok pana la kilometul 14 cand reusesc sa ma imprastii cat sunt de lat in unul din putinele locuri in care era suficient namol ca sa te mozolesti pana la gat.

Ma duc ca o sanie aterizand pe burta si desi cazatura in sine e fara alte urmari, cand incerc sa ma ridic mi se pun crampe la gambe si dureaza putin pana cand reusesc sa ma conving ca trebuie sa ma ridic si sa continui. Intre timp ma depaseste si tipul care avea sa iasa pe locul 2, care ma intreaba daca totul e ok si care ma depaseste cat timp eu lupt cu crampele de la picioare. In acelasi timp a fost bine pentru ca am avut de cine sa ma tin pentru ultimii 5 kilometri, chiar daca mi-am dat seama ca nu mai am energie sa-l depasesc. Dar fara el ca si iepure ar fi fost foarte tentant sa o las mai moale.

La final ajung pe locul 3, in 1h:23m:24s pentru 20 de kilometri, cu 20 de secunde mai mult ca anul trecut dar daca as scadea cazatura din ecuatie, timpul ar fi fost probabil identic. Cu alte cuvinte dupa aproape un an fara munte nici nu am avansat nici nu am retrogradat la capitolul timp. Daca e bine sau daca e rau e greu de spus, pe de o parte probabil am castigat un pic de viteza pe plat, in detrimentul fortei la urcare si a tehnicii la coborare.

La finish in schimb atmosfera e expeditiva, la fel ca si la celelalte concursuri la care am fost pana acum. Premierile se petrec in paralel cu finalul altor curse, si oamenii organizeaza totul intr-un interval de 3-4 ore de la datul numerelor pana la premiere, astfel incat la ora 12:00 din nou totul e pustiu in zona.

Atmosfera cred ca e oarecum similara la toate concusurile mai mici (chiar daca in cazul acesta “mic” inseamna cam 500 de participanti in total la toate probele). Oricum e la o lume distanta de atmosfera din Romania, dar chestia asta nu are neaparat de-a face cu concursurile sau cu organizarea, ci cu modul nemtilor de a fi. Totusi intre concursurile organizate de comunitati si mega cursele cu 5000-10000 de participanti le-as alege intotdeauna pe primele.

Si acum revenind la titlu blogului, mi se pare foarte amuzant in ce constau premiile simbolice la aceste curse mai micute, in cazul acesta intr-o punga cu tot felul de alimente de la un supermarket care sponsoriza concursul. Cu alte cuvinte banane, iaurt si binenteles si o paine mare si neagra, astfel incat am ajuns sa-mi castig macar pentru o saptamana, painea din alergat. Dupa amiaza am petrecut-o intr-un tur al tunelelor folosite de oameni pentru a fugi din Germania de Est, despre care a povestit Mihaela mai pe larg aici.