De ceva vreme a inceput, tot citind jurnale ale unor oameni plecati cu bicicleta prin lume, si la insistentele lui Em, sa ni se infiripe usurel usurel un gand cu eventualitatea unei ture aventuroase cicloturistice pentru o perioada mai lunga de vreme. Sunt atat de multi care au plecat in jurul lumii cu biclele, in diferite moduri si in diferite momente de timp incat nu ai probleme sa gasesti surse de inspiratie. De departe cea mai tare mi se pare o tanti care a facut chestia asta singura la inceputul anilor 50, printr-o lume proaspat iesita din al doilea razboi mondial.

Ma gandesc ca aventura e de mai multe feluri, iar cicloturismul are un anumit farmec de aventura logistica si culturala. Asta mai ales daca ajungi prin mijlocul pustietatii prin locuri indepartate de pe planeta noastra (din punctul asta de vedere dupa ce am citit blog-ul lui Mihai Barbu despre calatoria spre Mongolia, s-a mai infiripat un pitic pe creier cu tara asta intinsa). Totusi eu cred ca aventura adevarata parca nu exista decat in alpinism, si asta atunci cand exista un risc real asupra integritatii persoanelor care il practica. Nu exista nici in escalada, nici in alergat, nici in bicicleta, nici in drumetie si doar in ski de la un anumit nivel incolo.

Dar cicloturismul vine cu promisiunea unei calatorii lungi, in care calatoria ajunge sa te acapareze complet si practic sa devina viata ta, cu oferta de a vedea lumea, si cu multe momente in care ai fi pierdut in mijlocul pustietatii. Dar pana cand vom pleca intr-o calatorie de genul acesta mai e, cine stie, poate in anii urmatori sau poate la 50 de ani. Dar atractia ramane, si plecand de la gandurile astea intr-una din zile mi-a venit si ideea unei ture cicloturistice pana la Slatina, la parintii mei, in care sa impacam si lupul, si capra si varza. Adica sa ajungem si pe la ai mei, ca si asa sunt rare momentele in care ne vedem, facand si miscare (totusi sunt aproape 200 de kilometri, si sa facem tura impreuna cu mai multi prieteni pinguini. Hotararea turei a venit binenteles vineri dimineata, favorizata de o aliniere prolifica a planetelor (vreme buna, nici prea cald nici prea frig, vand din spate, gasca mare de prieteni).

Plecarea a fost binenteles destul de matinala, ca doar ne astepta drum lung in fata, astfel incat la 6:30 ne gaseam in Drumul Taberei 6 prieteni pregatiti de un pic de aventura. Eu, Mike, Em (care a inceput ziua cu o pana), Vali, Cristi si Muha. Iesirea din Bucuresti e groaznica, desi parca la ora aia nu e traficul nebun pe care il gasesti in orele tarzii ale zilei. Mie unul chiar nu imi place sa merg pe drumuri circulate intens cu bicla si sa inhalez gazele de esapement ale celorlalti participanti in trafic, si din punctul asta de vedere nu prea inteleg farmecul turelor de sosea cu cursiera prin jurul Bucurestiului. Tocmai din cauza asta traseul pe care l-a trasat Em avea sa mearga pe undeva prin mijlocul campiei munteniei, incercand sa taiem cat mai de-a dreptul distanta dintre Bucuresti si Slatina.

Drumul incepe in ritmul alert imprimat de Cristi, care stabileste de la inceput ca nu mancam inainte de ora 11, moment transformat ulterior in sintagma inainte de 80 de kilometri pentru a sfarsi in cele din urma la kilometrul 72. Oricum e fain ca pe masura ce de departezi de Bucuresti traficul se mai domoleste si satele devin mai autentice, totul combinat cu verdele crud de primavara ce parea sa invaluiasca totul.

In Bolintin-Deal ne oprim pentru a aproviziona cu ale gurii, speriati putin de spusele lui Vali si ale lui Cristi care spuneau ca de acum inainte urmeaza Mongolia, si ca tara e parjolita inainte si nu avem sanse sa gasim altceva in afara de cola, bere si chips-uri. Binenteles ca lumea se uita la noi ca la felul paispe, traseul fiind relativ departe de orice tura cicloturistica care traverseaza Romania. In fine ne urnim si din Bolintin-Deal si ne continuam drumul, satele incep sa devin din ce in ce mai rare iar peisajul incepe sa fie pigmentat cu actuale si foste sonde petroliere, si de stalpii de alimentare ce trebuiau sa ajunga la fiecare din ele.

Nu se face nici ora 11, nu se scurg nici 80 de kilometri, si totusi ne oprim la un loc pitoresc pentru o masa de dimineata destul de muncitoreasca: salam victoria cu paine, iar pentru hidratare binenteles o bere. Em ne bate la cap cu Udupu, localitate de care nu am auzit inainte de tura asta dar care din cate am inteles e un fel de termen de comparatie pentru Mircea Badea. Iar traseul de astazi ne duce prin Udupu, sat care mi se pare ca nu se deosebeste cam cu nimic de celelalte din jur.

In curand sondele petroliere dispar, si peisajul pare alterneze intre intinderi nesfarsite de verde si de galben, de la grau si rapita. Noi mergem pe drumuri pustii, rar din cand in cand mai suntem depasiti de cate o masina, iar de cele mai multe ori drumul e atat de drept incat poti vedea linistit cativa kilometri in fata si in spate. Trecem si prin Silistea-Gumesti, unde localnicii ne descurajeaza complet de la planul nostru de a vedea casa memoriala Marin Preda, si continua pentru a gasi cea mai inedita manastire din cate am vazut pana acuma, respectiv una infiintata intr-o fosta unitate militare/aerodrom contruit prin anii 80. Arata cel putin ciudat locul, cu biserica ce parea sa fie facuta intr-un fost CAP, cu blocuri de dormitoare parasite si in paragina, cu un jeep din care rasuna muzica bisericeasca…..

Urmatoarea pauza de masa o facem in Balaci, gasim in centrul satului un fost MIG 21 pe post de atractie turistica, cu care ne pozam in fel si chip. Nu stiu de ce traiam cu impresia ca avioanele militare ar trebui sa arate mai cizelate, cel din Balaci dandu-mi impresia ca parca a fost luat putin la pila pentru a iesi avion de vanatoare din el. Oricum Em e entuziasmat si-l studiaza pe toate partile.

Tocmai cand ne linistisem ca nu o sa murim nici un tura asta cerul incepe sa se umple ne nori, astfel incat dupa Balaci incepe sa jonglam putin cu ploaia, dar reusim totusi sa ne strecuram udati de doar cativa stropi. Cu ocazia asta ne patrunde si mirosul extrem de proaspat de la inceput de ploaie. Pentru a scurta o bucla la un moment dat alegem o scurtatura, care ne poarta kilometri buni pe drumuri de tara. Toate pigmentata cu trecerea inedita a unui pod, si cu nori spectaculosi si amenintatori in jurul nostru. Muha are un moment de revolta care o face sa ne alerge putin pe un drum de tara, moment rezolvat cu bine in cele din urma.

Incet incet kilometri se scurg si Slatina incepe sa se apropie, astfel incat la 18:30 ne facem poza regulamatara la intrarea in Slatina. De aici directia gara pentru a ne lua bilete la tren in doua zi, moment potrivit pentru Mike penru a se certa cu reprezentantii CFR-ului. Aparent daca trenul nu are locuri speciale pentru bicicleta nu se poate taia bilet pentru bicicleta, si posibilitatea urcarii in tren ramane la latitudinea nasului. De aici si grija care s-a instaurat putin in mintile noastre (mai ales in a lui Cristi) ca a doua zi vom ramane pe peron in fata unui tren plin pana la refuz.

Dar lasam grijile pentru ziua de maine si ne asternem la drum pentru ultimii 15 kilometri ai turei, pana la casa parintilor mei din Izvoru. Ritm de relans, dupa o zi intreaga de pedalat, drumul fiind totusi pigmentat de trecerea unui baraj de parea sa fie blocat, si de numarul incredibil de mare de tantari de langa Olt. Odata ajunsi la parintii mei am fost primiti regeste, singurul neajuns fiind oboseala care ne-a cuprins si ne-a doborat unul cate unul.

A doua zi dupa o supa de gaina ce s-a dovedit de mare angajament, au urmat 15 kilometri inapoi pana la gara din Slatina, unde priveam putin speriati cum se umple peronul. Spaima s-a rispit in schimb in momentul sosirii trenului, cand probabil maxim o treime din cel de pe peron s-au urcat in tren, restul fiind insotitori, nasa primindu-ne cu bratele deschise.

Cam asa a fost o tura la sfarsitul careia nu pot sa stau putin sa ma gandesc, daca in loc sa iei trenul inapoi spre Bucuresti ai mai fi mers inca 150 kilometri, si dupa aia inca 150 de kilometri, in aproape orice directie ai dori. Parca totusi pana la urma lumea nu e chiar asa de mare, si timpul pe care il al la dispozitie nu e chiar asa de putin…