Propark e un concurs aparte. Privind in spate la ultimii doi ani editia din 2015 la care am fost in postura de fotograf clar a ramas extrem de puternic intiparita in memorie. Sunt convins ca la fel se va intampla si cu proparkul de anul acesta, editie la care am calcat in postura de concurent. Ar trebui sa spun de la inceput sa spun ca nu o sa iasa un jurnal ca al lui Suca care si-a jucat extrem de bine rolul de cronicar imortalizand firul intamplarilor din timpul concursului.

Acum un pic de preambul de dinainte de a ajunge la linia de start. Pastila le-am aruncat-o Fodorilor in iarna si aparent a prins destul de repede radacini astfel incat cu putin dupa ce s-au deschis inscrierile si dupa o scurta meditatie asupra numelui ales iata-ne inscrisi sub titulatura “Avenul Piciorul Boului”, numele cel mai putin serios dintre toate ariile protejate din Romania. Iar de la 3 la 4 a fost cale scurta dupa ce Maus a zis da, cu o luna si ceva de inceputul concursului. Cei 4 crai din 4 colturi ale Romaniei, un banatean, o olteanca, un moldovean si o corcitura de muntean cu ardelean.

Saptamanile au trecut, de aberat ne-am aberat in discutii inutile ce puteau fi denumite vag pregatiri pentru concurs si iata-ne in Targu Neamt in ziua de dinainte de start, unii cu emotii, altii dati afara din cazare, altii curiosi de felul in care o sa se inchege echipa dupa mai multe ore de concurs atunci cand lucrurile nu merg conform planului.

Privind in spate sedinta tehnica cred ca se putea rezuma la 4 parti diferite:

Partea 1: A fost odata ca niciodata (pe vremea lui Stefan) un drum intre Mitocul Balan si Hangu, mergeti si vedeti daca reusiti sa-l gasiti.
Partea 2: Padelati pana cand va cad mainile intr-un ritm de sisif pe un lac fara sfarsit
Partea 3: Urcati pe Ceahlau, odata, de doua ori, dupa care datii un pic de ocol
Partea 4: Hai ca stim ca pasul 1 nu v-a iesit, mai bagati o fisa, acum ca sunteti odihniti poate va iese.

Bun, cu sedinta tehnica ascultata fugim inapoi la internetul din Targu Neamt care abia se taraie si care ne intarzie desenarea track-urilor destul de mult in noapte. Desenam, comparam, ne uitam pe harta, timpul trece, imaginile si curbele de nivel se intiparesc in minte si scenariul ideal al concursului e memorat. Stiu foarte bine ca lucrurile nu vor merge conform planului de acasa si aici intervine si partea interesanta care mie imi place: cum te descurci atunci cand lucrurile nu merg conform planului. De aici vine si partea care mi se pare cel mai interesanta, respectiv intrebarea daca voi reusi sau nu sa-i temperez putin pe oameni in momentul in care lucrurile nu merg conform planului. Dar pana la urma asta e si ceea ce face concursul memorabil.

Bun, iata-ne si in fata liniei de start alaturi de multi alti clienti fideli ai acestui gen e concursuri. E in mod egal interesant sa te uiti in jur si sa vezi fete care anul trecut ai fi putut jura ca nu vor mai calca niciodata pe la un concurs de aventura. Selectiva poate sa fie mintea omului…

Punctul nostru forte e clar bicicleta asa ca pornim ca din pusca, probabil spre disperarea unei Elene careia ii ia ceva timp pana cand isi intra in ritm. Cu toate astea trebuie sa profitam la maxim de kilometrii in care putem sa stam in saua bicicletei caci in comparatie cu anii trecuti e destul de putina bicicleta in concurs. CP1 nu vine cu nimic interesant astfel incat continuam rulajul catre Agapia.

CP2 vine cu prima proba speciala, recunoasterea unei case cu elemente traditionale din satul din jurul manastirii Agapia. Avem noroc si nimerim o casa ce e chiar in drum, trecem pe langa toate echipele ce gafaiau la urcare pe pante de 20% si continuam rulajul catre CP3. Pe drum ne gandim sa intrebam localnici din Magazia despre drumul care ar trebui sa mearga catre Hangu. Din 3 surse diferite aflam ca ar trebui sa existe ceva drum, in schimb nu drum pe care s-ar putea merge cu masina. Deocamdata informatiile se potrivesc cu planul de acasa, acela de a ne intoarce inapoi in Magazia si de a incerca sa gasim trecerea din jurul Mitocului Balan.

CP3 vine cu proba de recunoscut flori si frunze. Suntem praf, primim 4 puncte de penalizare si pornim in alergare in SPD-uri pentru a gasi foaia cu codul corespunzator. Dupa 2.4 kilometri de penitenta ne facem un selfie spasit in dreptul foii cu “Am gresit prea multe”. Lucru cam adevarat caci in momentul in care ajungem inapoi in post sosesc val vartej cam toate celelalte echipe urmaritoare.

De aici din nou rulaj, la vale si cu spor pana inapoi in Magazia si de aici pana in Mitocul Balan. Aici din nou pauza de intrebat oamenii stransi la birtul satului, padurari si rudari. Inca mai aveam sperante ca informatiile primite sunt de folos, astfel incat la sfatul unui padurar alegem varianta care suna cel mai bine si prindem drumul forestier de pe Darza, pe unde nu avem nici un track. Toate bune si frumoase, stam pe biciclete pana la 1000 de metri, iar muchia pe care trebuie sa o sarim se ridica abrupt in fata noastra. Urmeaza 100 de metri diferenta de nivel urcati cu bicicleta in carca pana in muchie, moment in care lui Suca ii sare putin capsa si incepe sa boscorodeasca. Pentru ca nu suntem pe nici un track, pentru ca ne asteptam sa stam pe biciclete si pentru ca in muchie nu gasim nici un forestier idilic si pentru ca se astepta ca celelalte echipe sa defileze pe propriile variante alese.

Cam pe aici impreuna decretam impreuna cu Elena ca odata luata o decizie mergem cu ea pana la capat. Fara “Cum ar fi fost daca?”, pentru nu ai cum sa stii “Cum ar fi fost daca?” in timpul concursului. Cam asta a fost si strategia de aici pana la sfarsit, decizii luate repede (uneori cam prea repede) iar odata luate deciziile mers ca tancul in fata. Singurul punct in care ai un fel de confirmare e in momentul in care ajungi in CP-uri iar eu sunt destul de convins de trei lucruri, ca suntem pe muchia pe care trebuie, ca nu avem cum sa ajungem in national si ca vom ajunge inaintea timpului planificat in CP4.

Din muchie ma duc sa vad daca gasesc un forestier ok de coborat in stanga, din pacate nu se vede nimic asa ca pornim pe muchie in directia trackului, cand pe bicle, cand pe langa pana cand dam de mult cautatele fanete. De aici sunt absolut convins ca suntem bine, doar panica oamenilor ca o sa dam in national ramane. Pana acolo mai e o vale si o muchie de sarit, dar e bine ca oamenii se grabesc asa ca gonim la vale printre fanete, pe o coborare care e chiar foarte, foarte faina. Trebuie sa-mi iau un gopro data viitoare pentru a suprinde momente de genul acesta. Singura problema e ca ne facem ca ne noroim ca porcii si ca la un moment dat mi se dejanteaza cauciucul fata, dar peste amandoua trecem cu usurinta.

Spre surpinderea celorlalti chiar ajungem primii in post, ne miscam repede, ne schimbam, mancam si plecam spre caiace inainte sa apara o alta echipa. Suntem bine, ne calmam si ne concentram pe etapa urmatoare. Legam caiacul de canoe si trec eu cu Suca in fata in vreme ce Maus si Elena trec in caiacul din spate. La inceput energie multa dar mergem cam ca pisul boului. Incerc sa corectez cat de cat directia din mers. Pana ne reglam iesim in larg pe un lac imens. Mintea mea refuza sa creada ca oamenii au pus CP-ul acolo unde Maus zice ca e. Nu au cum sa ne puna sa padelam pana la capatul pamantului. Trebuie sa ma opresc pentru a mai uita pe harta desi tot eu am desanat track-ul GPS. Si dai si lupta, si dai si sufera. Mai ales Suca, care tragea serios si care odata la cateva padele isi lovea si cate un deget.

In spate Elena si Maus incearca sa se coordoneze, eu incerc sa tin directie iar in fata Suca ca de obicei sufera. Si totusi suntem bine, poate si pentru ca avand in vedere experienta noastra pe apa mergem totusi in linie dreapta intr-un ritm acceptabil.

La CP5 calcam din nou pe pamant si avem parte de o noua proba speciala cu fete frumoase si cu sarmale ce intra numai bine ca masa de la mijlocul zilei. Iar proba speciala e cu dedicatie, trebuie sa ghicim ingredientele dintr-un sortiment de sarmale. Nu stiu de ce dar nu prea ii vad pe nici unul dintre participantii la concursul asta impaturind cu rabdare sarmale. Maus si Suca sigur nu, Elena mai are ceva experienta si cu toate astea alegem sarmalele ce par sa aiba cele mai putine ingrediente, cele cu urda. Disecam, deliberam si degustam si pana la urma tot ratam 3 ingrediente. Ar fi fost doar doua daca n-ar fi fost o iarba de care n-am auzit pana acum, “Hazmatuchi” care parea sa-si fi scos capsorul din una dintre sarmale.

De aici intr-un mod ciudat scadem ritmul, chiar daca atunci cand ajungem inapoi la caiace dam peste echipa clujenilor care e in urmarire si care pare sa sa se priceapa pe apa mai bine decat ne pricepem noi. Ne asteptam sa vina dupa noi Grindul sau Vulcanii Noroiosi dar clujenii au mers pana acum foarte, foarte bine. Cred ca din cauza asta ne-am si calmat, pentru ca ne asteptam ca altcineva sa fie in urmarire.

Pana la CP6 e cale lunga. De data asta am incredere in trackul desenat de acasa, stiu ca sosirea e la cucurigu asa ca ne asezam linistiti la drum. Mai putin Suca, care a obosit in fata si care clacheaza nervos dupa ce isi loveste degetele de cateva ori la rand. Facem schimb, trece Maus in fata, Galatean cu Dunare in spatele curtii dar care nu a mai fost niciodata pana acum in caiac. Unde nu are experienta compenseaza prin forta asa ca dupa ceva indicatii si dupa o scurta perioada de calibrare suntem din nou bine si tinem azimutul luptand impotriva unui vand si a unor valuri destul de serioase. Nimeni nu mai comenteaza, noi in fata suntem obositi de atat padelat, in spate Elena si Suca cred ca s-au facut una cu bancheta canoei. In cele din urma il zarim pe Adi Ber si galerie copiilor care fac valuri pe margine, moralul e din nou la cote ridicate. In zare se vede echipa urmaritoare, soarele e aproape la apus si totusi noi parca nu ne grabim prea tare, chiar daca trekkingul nu e deloc punctul nostru forte.

In schimb pe masura ce panta se inaspreste ritmul creste in intensitate. Imi place ca am scapat de caldura si de transpiratie, imi place adierea rece a vantului de munte si culorile apusului. In schimb cu pozele e foarte complicat, pentru a putea sa fac poze ar trebui sa fiu cam cu 10% peste oameni la fitness pentru a putea fugi inainte si pentru a cauta o incadrare cat de cat ok. Si in conditiile in care mai sunt si alte lucrurui de facut pe langa chiar nu mai e loc de prea multe poze. Maus in schimb rupe la urcare si imi confirma teoria ca la urcare muschii folositi sunt cam aceasi ca si la bicicleta iar plamanii si inima conteaza cel mai mult.

La CP7 vine pauza de imbracare si pregatire pentru rapel si pentru cele 21 de minute de penalizare de la rapel. A urmat probabil unul din cele mai faine momente din concurs. De fapt aici nici nu mai sunt sigur ca eram in concurs iar momentele de pauza dintre rapele, pauza de dupa rapel si povestile cu Smendre, Screech si Oana ne-au facut sa uitam ca abia eram la jumatatea traseului.

Trece si momentul romantic, se lasa si noaptea si noi trebuie sa ne asternem din nou la drum, catre CP8 si catre Poiana Varatec. Ritmul e constant, oamenii inca nu sunt obositi si inca vorbim vrute si nevrute pentru a ajuta timpul sa se scurga mai repede. Dupa Poiana Varatec suntem asteptati de voluntari cu prajitura cu mere si cu cafea, la 12 noaptea, combinatia perfecta pentru a ne pregati pentru urmatoarea urcare la Dochia. Urcare care merge si ea din fericire nesperat de bine astfel incat in curand suntem din nou la Dochia, la CP10 in fata unei noi probe speciale. Aici din nou strategie ce a constant in asezarea probelor la masa in care se puneau intrebarile si in folosirea lui Maus pe post de generator de numere random. Partea a doua a functionat mai greu la inceput (“Zi ma maus un numar” “Da de ce?” “Zi un numar” …. pauza) dar dupa ce s-a pornit Maus a nimerit doar intrebari usoare. Iar daca va mai intreaba cineva suprafata impadurita a Romaniei ar fi de 80 la suta daca nu ar fi nici un fel de interventie umana.

E deja 1 si ceva noaptea cand ne indreptam spre Duruitoarea iar dupa o coborare destul de brutala incepe sa se simta tensiunea in cvadricepsi. Pana la Fantanele oamenii au inceput sa doarma pe ei, a trecut si efectul cafelei, nici cola nu mai e ce a fost, tentativa mea de a lega conversatii se loveste de balmajeli incoerente astfel incat inaintam in tacere catre CP12.

De aici incepe aventura la trekking, respectiv cele doua scurtaturi pe care le-am desenat cu o seara inainte care ar trebui sa ne scuteasca de o ora si ceva de mers pe forestier. Toate bune si frumoase doar ca poteca de pe harta lipseste in teren, afara e inca noapte si oamenii sunt cat se poate de reticenti de a o lua-o de nebuni prin padure. Argumentele si curbele de nivel par sa esueze asa ca merg inainte cu convingerea ca pot sa-i scot la lumina. Maus se activeaza si cauta variante mai ok de intiantat prin padurea din fata, Elena si Suca ne urmeaza in spate si incet dar sigur nimerim muchia pe care planuiam sa ajungem si o serie de forestiere domoale ne scot la timp in soseaua ce inconjoara Ceahlau.

De aici in schimb somnul ii loveste pe oameni in moalele capului, s-a terminat si adrenalina de la scurtatura si mergem ca teleghidati pe sosea catre scurtatura de pe piciorul Ciribuc. Intre timp rasare si soarele, Ceahlau se ridica deasupra noastra cu un cer albastru in fundal si noi incercam sa gasim scurtatura printr-un schit inca adormit. Sub noi lacul de la Izvorul muntelui e complet acoperit de ceata si ne imaginam deja imaginea unui caiac inaintand prin ceata pe o oglinda de apa nemiscata, fara nici un fel de azimut. Scurtatura in schimb se dovedeste a fi fix ceea ce trebuie, salbatica frumoasa si mai scurta cu cativa kilometri buni.

Cand intram in Izvorul Alba Elena verifica clasamentul online peste care nu am aruncat nici o privire pana acum si afla ca in spate sunt clujenii la nici o ora. Si cum stim ca de la Fantanele am dormit la propriu pe noi ne activam in cel mai serios mod cu putinta. E ca si cum am fi luat din nou startul, noaptea nedormita a ramas undeva mult in spate iar noi alergam cu spor prin roua diminetii catre caiace. Ne miscam expeditiv si in cateva minute ne asternem din nou la drum, tot eu cu Maus in caiacul din fata, avand ca azimut un golf la 10 kilometri distanta.

Intoarcerea pe caiace catre Hangu a fost de un sadism maxim, poate si pentru ca vedeai de la inceput unde trebuie sa ajungi. Si dai si vasleste si dupa o jumatate de ora golful era tot la cucurigu. Si dai si valseste si tot la cucurigu. Era greu sa-ti dai seama daca chiar te misti sau daca mergi pe o banda rulanta ce se desfasoara la infinit. Asa ca dai si vasleste, dai si vasleste, dai si vasleste. Cu moralul la minim intram in golful destinatie, parcam caiacele si atat eu si maus descoperim ca cele doua ore petrecute cu partea inferioara nemiscata ne-au transformat in doi robotei. Sontac, sontac incercam sa tinem pasul cu Elena si cu Suca care par mult mai dezmortiti. In cele din urma sangele se pune in miscare si ajungem inapoi in sala de sport.

In CP14 din nou o pauza cat se poate de scurta cu cola, clatite cu ciocolata si fineti, sandwich-uri si inca un schimb de haine. Pana acum am mers doar cu mancare, cola si batoane cu cereale in schimb toate sunt cam pe terminate asa ca probabil pe ultima bucata o sa ma astepte si ceva geluri.

Plecam din CP cu aceasi teroare de a nu a ajunge cumva in drumul national. Maus rezolva problema si ia bicicleta in spate pe cel mai pieptis si mocirlos drum de vaci care pleca din Hangu. Macar merge in directia buna si macar o sa ajungem mai repede sus. Suca e pe punctul de a boscorodi, Elena strange din dinti si in scurt timp iesim la liman si putem sa ne urcam pe biciclete. Iar de aici incolo a intervenit antrenamentul. Sincer, fara falsa modestie dupa ce am terminat carry bike-ul cam toti am stat pe bicicleta aproape tot drumul pana in Poiana Larga, atat la urcare si la coborare. Aici se aduna plamanii, picioarele si toate orele petrecute in saua bicicletei. Fara ele nu s-ar fi putut asa ceva.

Tot legat de nivelul fizic cred ca am fost cea mai echilibrata echipa din punct de vedere fizic. Fiecare din noi aveam in punctul acesta suficiente rezerve iar Elena a mers magistral pe aici. Si Maus si eu ne intrebam ce a mancat, raspunsul fiind probabil cateva geluri. Cert e ca Elena dupa 20 si ceva de ore merge mai bine decat multi baieti bine antrenati pe care ii stiu, printre care si Suca. Respect.

Inapoi in CP16 avem deja un avans considerabil, facem din nou alimentarea la sala de sport si pornim mai departe catre CP17, respectiv la cautarea drumului lui Stefan.

Cred ca aici a fost si capcana concursului, mental te vedeai ca ajuns la finish cu doar in CP de bifat si cu 50 si ceva de kilometri de bicla. Practic noi am facut aproape 5 ore de aici, am avut parte din plin de bucati de balaureala. Iar lucrurile sunt convins ca s-au complicat si mai mult atunci cand a intervenit si mai multa oboseala si atunci cand s-a lasat noaptea.

Bun, inapoi la cautarea lui drumului lui Stefan planul la plecarea din CP era simplu, tinem trackul oriunde ne-ar duce. Doar ca si data aceasta ajungem din pacate tot la intrebarea localnicilor dupa ce apucam din greseala un forestier inselator. Cam pe aici m-am convins ca treaba e cam la noroc cu recomandarile localnicilor. Poti avea noroc sa dai peste cineva care stie ce vorbeste, sau poti sa dai peste cineva care desi e binevoitor ori e prea curios de soarta ta ori nu a calcat niciodata prea departe de spatele curtii. Peste combinatia din ultimele doua dam atunci cand intram in schimb pentru a intreba de o varianta care merge spre Mitocul Balan. Localnicul ca nu exista asa ceva, ca nu se poate, ca nu merge pana cand pomeneste un drum pe care era deasupra noastra si pe care mergea si track-ul nostru. Pana la urma pentru ca nu mai scapam de tirada de intrebari plecam parasim discutia in aceasi faza cu “Nu este posibil” si ne urmam linistit trackul si drumul.

Drum care continua destul de mult, care chiar are si ceva terasament si parapeti si care ne urca pana la 1000 si ceva de metri. De aici in schimb incepe din nou aventura caci drumul se pierde intr-o incregatura de forestiere care mai de care mai parasite si abandonate. Pana la urma reusim sa-l alegem pe cel care coboara pe muchia care merge spre Mitocul Balan si ne punem pe coborat pana cand track-ul coteste de nebun prin padure. Cautam pret de cateva minute dupa care decretam ca drumul lui Stefan a fost demult inghit de padure si tinem in continuare muchia.

Toate bune si frumoase pana cand se instaleaza din nou panica ca ne departam de CP si de track. Suca porneste de nebun din padure si orice incercare de a-i calma pe oameni esueaza lamentabil. Au intrat din nou in modul in care isi imagineaza ca echipele adversa pedaleaza la trena cu 40 la ora pe un asfalt perfect spre Mitocul Balan. Asa ca si eu si Elena incercam sa-i urmam, inaintand ca tancul rusesc pe o coborare ce se dovedeste a fi cat de cat decenta pana la urma. Pe principiul nu conteaza daca suntem in boscheti daca iesim cat de cat repede acolo.

Urmeaza si ultimul CP, cu ghicirea rahatului de Zimbru. Dupa o scurta emotie in care toti credeam ca Elena chiar avea sa incerce sa gaseasca rasina si vlastarii cu ajutorul papilelor gustative reusesc cu o deductie anormal de logica la ora asta din concurs sa nimeresc rahatul cu pricina.

Si din nou ne vedem ca ajunsi la finish,mai e o singura muchie e sarit si mai putin de 15 kilometri pana acolo. Singura problema e ca muchia e acoperata de lastari tineri care vor sa ne fure bicicletele pe care le caram pe umeri. Dar noi nu si nu, luptam cu ei si biruim iesind in cele din urma in muchie. Aici deastru, urzici si si mai multa padure tanara pe unde ar fi trebuit sa fie padurea. Din nou, sunt momente in care nu conteaza decizia situatia si trebuie sa incerci sa gasesti doar cea mai buna cale iesire de acolo. In departare se vede o padure batrana spre care luam azimutul in speranta de a scapa de lastaris si de urzici. Maus e in fata despicand lanul de urzici in doua, Elena e pe punctul de a comenta iar eu sunt destul de convins ca o sa reusim sa ne dam jos de aici cum trebuie. Maus gaseste un drum mai liber de cazaturi si urmandu-i strigatul de lupta mai avem parte de o coborare chiar ok, ajungand in doi timpi si trei miscari in forestier.

Aici soc, groaza si dezorientare in vreme ce pedalam la vale. Maus zice ca mai e putin pana la Agapia. Doar ca locurile nu prea seamana. Iar de la Agapia ar mai fi ceva e urcat. Maus e convins ca e pe aici, doar ca Agapia nu e Agapia. Tinem track-ul si ajungem in locul in care incepe urcarea spre Sihla. Si brusc ne calmam, nu mai e nimic de tras, nici o urcare, doar 7 kilometri de defilare la vale pana la sosire. Clar urmatoarea data nu mai plec la drum fara gps pe bicicleta, orientarea rapida cu telefonul si cu harta e din pacate imposibila la ritmul la care ne-am miscat noi.

Urmeaza linia de finish, imbratisari, bucuria ca s-a terminat, papricas de cartofi, multa socializare, multe povesti cei din ceelalte echipe si mult somn, dulce somn. Trackul, datele si detaliile tehnice pot fi vazute aici: https://www.strava.com/activities/1021088276 (via Maus).

Ce ramane dupa pe langa lungul sir de amintiri din timpul concursului? Poate in primul rand o incredere care e foarte greu de cladit atat de repede in alt context. Increderea ca indiferent de cat de belita e treaba poti sa bazezi pe cei din echipa. Increderea ca poti sa mergi pe convingerea lui Maus ca e bine sa mergem spre Agapia chiar daca Agapia nu e Agapia. Increderea ca atunci cand Suca se pune pe boscorodit o sa-i treaca in scurt timp. Increderea ca Elena o mearga ca un baiat si ca o sa ne suporte pana la sfarsit. Increderea ca atunci cand aleg o scurtatura printr-o padure nepatrunsa in mijlocul noptii o sa reusesc sa o scot pana la capat. Increderea ca si atunci cand se iau decizii proaste vei reusi sa o scoti la lumina. Iar cu increderea asta as merge cu oamenii acestia pana la capatul lumii.