Nowruz-ul e probabil cea mai importanta sarbatoare in Iran si in tarile care au fost la un moment dat sau altul sub influenta unuia din multele imperii care s-au format si care au disparut aici. Originile sarbatorii se pierd in negura timpului si predatateaza islamul.

Sarbatoarea incepe odata cu echinoctiul de primavara si tine 14 saptamani, timp in care iranieini isi viziteaza rudele si prietenii, calatoresc foarte, foarte, foarte mult (motiv pentru care au fost si drumurile destul de aglomerate) si ies foarte mult in natura, la camping sau la picnic. E un motiv pentru a sarbatori primavara si calatorind mai bine de o saptamana prin Iran mi se pare foarte interesant faptul ca in foarte multe locuri oamenii sunt iesiti la iarba verde (pe unde exista), sau pur si simplu la aer curat si se bucura de timpul petrecut afara. In orase exista locuri speciale pentru camping, iar magazinele care vand echipamente pentru asa ceva abunda in orice orasel mai mare (practic au un fel de corturi imense gen two seconds, doar ca mult mai mari si nu sunt duble).

Iar in a 13-a zi de Nowruz, pentru a evita sau pentru a alunga ghinionul care e asociat si aici cu numarul 13, toata lumea iese pe langa orasele natale la picnic. Daca se calatoreste oricum mult in cele 12 zile pentru a vizita prieteni, practic ziua a 13-a e asociata unui exod la picnic pe langa orasele natale, cu muzica, kebab si voie buna. Ca o nota legata de muzica, in Iran e ilegal ca un barbat sa danseze cu o femeie (prinde alte ciudatenii), dar un barbat poate dansa cu un alt barbat.

Intamplarea a facut sa prind ziua respectiva pedaland prin Iran, intre Miyaneg si Zanjan, doua orasele mai mici de pe fostul drum al matasii. Iar combinand faptul ca toata lumea era iesita la iarba verde cu ospitalitatea iraniana cert e ca daca as fi acceptat fiecare invitatie la masa nu as fi mers mai mult de 5 kilometri in ziua respectiva. Fara sa exagerez, cred ca in cei 130 de kilometri pedalati am primit cel putin atatea invitatii la ceai, kebab sau dans cati kilometri au fost pe drum. Am primit una pe la jumatatea zilei. in schimb cert e ca la un moment dat devine obositor sa tot opresti sa vorbesti cu oamenii sa sa le explici ca esti deja plin, mai ales cand esti oprit din 500 in 500 de metri.

Drumul in sine a fost in schimb destul de plictisitor, intr-o continua si usoara urcare pana aproape de 1700 de metri, inaltime la care se gaseste Zanjan-ul. Muntii erau departe si nu putea sa fure privirea, lumina nu era deosebita, astfel incat a fost una din putinele zile de pana acum in care chiar au fost momente in care m-am plictisit putin.

Ziua a fost in schimb salvata de gazda super de treaba din Zanjan, pe nume tot Amir (catarator si biciclist) care ne-a primit in casa si care m-a prezentat intregii familii extinse, de la parinti pana la frati si pana la prieteni. La Amir de 9 zile era si Enzo, cel mai italian cicloturist pe care vi-l puteti imagina, plecat de 8 luni cu bicicleta in jurul lumii si care era de 8 zile arestat de ospitalitatea familiei lui Amir din timpul Nowruz-ului. Maine urmeaza sa plecam impreuna catre Teheran.

Distanta: 130km.
Diferenta de nivel: 800+ / 100-.
Moral: 5.
Obiective: 4.

A 13-a zi de norooz.

Strecurandu-ma printre munti inalti.

Podul istoric de langa Myaneh, vechi de 800 de ani pana cand a fost distrus de rusi in vremurile recente.

Iesire la iarba verde in stil iranian.

Impreuna cu Amir si cu familia lui.

Enzo, plecat din Italia in jurul lumii cu bicicleta.