Am folosit ultima fereastra de vreme buna inainte de venirea iernii pentru a face o tura in care sa mai strang ceva kilometri in picioare si prin care sa imbin utilul cu placutul. Astfel incat dupa cateva zile de urmarit prognoza pentru vreme buna si vant prielnic singura fereastra in care nu batea uraganul dinspre cest s-a dovedit a fi ziua de joi.

Drumul dintre Bucuresti si Slatina il mai facusem impreuna cu pinguinii in 2011, dar atunci am avut parte de o zi lunga si frumoasa de primavara, cu un vant din spate care ne-a ajutat destul de mult. De data aceasta in schimb ziua e scurta si cenusie, frigul si umezeala sunt numai bune de intrat in oase si lipseste compania si veselia prietenilor. Si e un test foarte bun pentru a vedea daca o sa-mi inghete fundul pe bicicleta cand voi pleca in februarie.

Astfel incat dupa o trezire matinala plec pe intuneric de acasa cu un mic bagaj cu toate lucrurile pentru o zi de pedalat. Toate mai putin o camera de schimb, dar sper sa rezolv problema pe drum. Bucurestiul e ud, aglomerat la o ora la care lumea incepe sa se indrepte deja spre munca si extrem de murdar de la antiderapantul din ultima luna. Nu-mi place de nici o culoare pedalatul prin Bucuresti si de-abia astept sa trec odata de soseaua de centura.

Macar sensul pe care sunt eu e ceva mai liber, in vreme ce din sens opus drumul e plin de masini ale oamenilor ce traiesc in afara Bucurestiului dar muncesc in oras. Si intr-un fel cred ca nu asta e solutia, pentru ca daca traiesti in afara Bucurestiului vei avea intotdeauna nevoie de masina. Si mai multe masini inseamna un Bucuresti mai poluat si mai aglomerat, caci pana la urma marea parte a poluarii vine de la masini. Practic in loc sa rezolvi problema devii o parte componenta a ei. Si nu cred ca sunt prea multi care ar care ar pedala iarna 20 de kilometri prin ploaie pana la munca.

Si pana cand ajung in Bolintin tot am ocazia sa admir casele de dimensiuni impresionante ce a au aparut in ultimii ani. Unele terminate, altele in curs de a fi terminate, altele la care lucrarile s-au abandonat, dar toate grotesc de supradimensionate. Poate sunt doar eu de parerea asta dar chiar nu inteleg ce ai putea sa faci cu atat de multe camere.

In Bolintin drumul devine mai liber, extrem de liber as putea spune. Trece o masina stinghera din 5 in 5 minute si in rest liniste, doar zgomotul rotilor care se invart pe asfalt si vajaitul aerului. Iau azimut de fiecare data urmatorul sat necunoscut din campia Romana, intr-o directie generala ce se indreapta spre est. Si astfel trec pe langa mine, sau eu trec pe langa ele Crevedia Mare, Poeni, Tatarasti, Ciolanesti.

Cerul e de un gri ce se amesteca pe alocuri cu ceata care face ca distantele sa se piarda in departare. Pedalez pe un drum fara sfarsit, printr-un peisaj in mod egal vast si plat. O furnica ce trudeste intr-un peisaj a carui scara e invaluita de nori si de ceata. Oare cate astfel de zile voi intalni in cele 9 luni pe drum?

Drumul fara sfarsit.

Pe unde pedalez acum, departe de orice oras sau drum principal catunele si satele sunt mici si departate ca si distanta. Si toate par putin inghetate in timp, si nu pot sa nu ma gandesc ca Romania e impartita in momentul de fata in doua: Romania oraselor mari in care lucrurile merg, a zonelor turistice si a drumurilor principale, si Romania satelor din zone mai uitate de lume. Si mi se pare ca pe masura ce trece timpul cele doua Romanii au din ce in ce mai putin lucruri in comun.

Intr-un catun inainte de Silistea Gumesti ce nu are mai mult de 20 de case, ma opresc putin langa fantana acum lasata in paragina si gasesc o cruce prabusita din primul razboi mondial, cu numele celor cazuti scrijelite de mana pe ea. Mai e putin si va fi invaluita de iarba, si peste toate se va asterne uitarea. La o scara suficient de mare a lucrurilor uitare se asterne inevitabil peste tot si peste toate si poate ca oamenii vor parasi acest catun uitat de lume la fel cum sunt uitate numele celor de pe crucea prabusita.

Putin mai in fata e Silistea Gumesti cu ai ei morometi, si putin mai departe una din cele mai ciudate manastiri pe care le-am vazut pana acum. Intr-o fosta unitate militara calugarii si un staret au transformat cateva din cladirile in paragina intr-o manastire. Arata cel putin bizar picturile religioase si morminetele cu pamant reavan in aerul post industrial al unitatii militare. Vorbesc cu unul din calugarii ce repara o toaca si mai aflu detalii despre manastire, si nu pot sa-i dau dreptate decat intr-o singura privinta: e liniste. In rest locul sigur nu e frumos, sau cel putin nu se incadreaza in viziunea mea despre frumos.

Putin mai in fata dau si de Mig-ul din Balaci, alta aparitie stranie intr-un sat din mijlocul Teleormanului. Tot pe aici mai iau o pauza in magazinul comunal pentru a mai lua ceva de mancare, si realizez ca am uitat trusa de scule in Bucuresti, si pot decat sa sper sa nu fac o pana in mijlocul pustietatii undeva la 6-7 kilometri de cel mai apropiat sat. Dupa Icoana incepe si portiunea de offroad, ce incepe cu un pod de fier ruginit si continua cu un drum de 10 kilometri prin balti si noroaie. La un moment dat pentru a evita noroiul o iau direct pe imas, si pentru cateva secunde pot sa-mi imaginez ca e la fel si-n Mongolia daca n-ar fi fantana de la rascruce ce se vede in zare.

Ultimii 30 de kilometri pana la Slatina curg intr-o cursa cu intunericul ce vine ceva mai repede astazi, amplificat de nori si de ceata. Si pe ultima suta de metri inainte de a ajunge acasa la parinti reusesc sa fac si pana, dar nu pot sa fiu decat recunoscator ca s-a intamplat aici si nu in urma cu cateva ore. Daca s-ar fi intamplat nu ar fi fost deloc usor de rezolvat problema fara scule. In total au fost 175 de kilometri pedalati in 8 ore si putin cu o medie de 20 de kilometri la ora, cu pauze cumulate de aproape 3 ore. Partea buna a fost in schimb ca nu am inghetat, singura problema fiind cu extremitatile de care o sa trebuiasca sa am grija pe drum.

Seara am petrecut-o impreuna cu parintii vorbind despre expeditie si despre traseu si poate pentru prima data i-am simtit mai linistiti si mai impacati. Sau cel putin in momentul in care vad ca stiu foarte clar ce e de facut poate au ceva mai multa incredere in mine si automat sunt mai linistiti. Oricum e complicat, si deocamdata nu am cum sa ghicesc ce poate fi in sufletul unui parinte.

Petrolul tarii.

Mizeria de Bucuresti.

Valori in paragina.

Uitare.

La fantana din drum.

Satul lui Marin Preda.

Si din nou pe drumuri nesfarsite.

Reconversie.

Reavan.

Manastirea post-militara.

Romanian Air Force.

Ca sa inteleaga tot romanul.

Podet.

Prin mijlocul pustietatii.

Cele doua Romanii, uneori izbitor de aproape.

In fata hartilor, harta cu Bulgaria si Turcia nu ar mai fi avut loc.