Imi place forfota diminetii din micile orase peruane prin care trecem. Masinile sunt cvasi- inexistente, dar strazile sunt pline de lume: copii care se grabesc in grupuri mici catre scoala, adulti cu treaba, magazine care isi deschid obloanele si scot la usa maturi, oale si ce mai vinde fiecare, vanzatori ambulanti care au la oferta o fiertura calda numai buna sa te puna pe picioare in aerul rece de la munte. Ma bucur cumva cand suprind un pusti sufland in maini sa si le incalzeasca. Deci nu doar eu am mainile sloi in cele 4 grade pe care le arata termometrul.

Drumul nostru trece pe langa scoala din localitate si observ cu interes ca in Peru inca se face careu inainte de intrarea la clasa. Ma uit la toti pustii care se grabesc sa ajunga la apel si nu pot sa ma intreb daca graba asta e responsabilitate (merg la scoala de gura parintilor) sau exista acolo si un gram de placere in a descoperi lumea, a deveni mai bun, a-ti depasi conditia.

In orasele din Romania vezi din ce in ce mai rar copii din ciclul primar ori gimnazial mergand singuri la scoala. Cu atat mai putin grabindu-se. Singura graba observata e fie in copilul tras pe jumatate de parinte (in cazul in care merg pe jos), fie in a parca cat mai aproape de scoala, a-i fura copilului un pupic sau un semn de la revedere … si cam atat.

Totusi, cum Huallanca nu e cine stie ce metropola, zarva diminetii ramane repede in urma. Sunt suficiente cateva serpentine ale drumului cat sa castigam putina diferenta de nivel si sa ne ridicam deasupra orasului. Drumul pe care ne gasim ar trebui sa ne conduca spre munte. A trecut ceva vreme de la ultima tentativa reala de bikepacking (Ecuador, Trans Ecuador Mountain Bike Route, intrare din Pifo) si din pacate, nu am gasit alta varianta care sa mearga nord-sud si sa ne apropie de munti. Sursa de inspiratie e aici https://fatcycling.wordpress.com/2015/07/09/constant-awe-huaraz-to-oyon/ , alternativa sau varianta de rezerva fiind o retea de drumuri ce merge mult in estul masivului si care din pacate nu ofera perspective catre varfurile inalte ale Cordillerei, ele fiind mereu mascate de alte muchii si varfuri de 5000 m.

Cale de vreo 22 de kilometri ne tot tinem pe drum si avem ceva spor. Acolo unde ar trebui sa il parasim, facem pauza de masa pentru o omleta si pentru reconfigurarea bagajelor, caci de aici urmeaza vreo 5 kilometri fara drum. Din pacate si poteca e cam lipsa. Sunt mai mult niste fire de poteci intretinute de oamenii care au animale mai sus pe vale si mai vin la bordeiele ce le servesc pe post de stane. Doar ca pe aici principalul mijloc de deplasare e calul ori magarul si firele de poteci sunt numeroase si inguste, strecurandu-se printre ierburile inalte din paramo. Asta inseamna ca nu e loc pentru ansamblul om + bicicleta si ca ori omul va trebui sa isi croiasca drum prin ierburile inalte si intepacioase, ori bicicleta va trebui impinsa pe acolo. Poteca merge mai mult pe curba de nivel si asta imi displace si mai mult. As prefera sa urce, ca sa aiba sens sa iei bicicleta in spate si efortul asta chiar sa conteze.
Inaintarea asta sisifica se intinde pe vreo doua ore si desi vedem in departare drumul la care ar trebui sa ajungem, el functioneaza ca o fata morgana. Nici pana acum nu stiu care e povestea drumului ce constituia salvarea noastra din paramo. Banuim ca a servit in trecut la constructia si montajul liniei de inalta tensiune ce taie muntii est-vest. Din aceasta cauza nici nu aveam asteptari prea mari de la el. Daca ne usura push-bike-ul era deja foarte bine. Insa spre surpinderea noastra drumul s-a dovedit a fi ciclabil. Desi pietros, panta era mica, fiind croit in serpentine largi si blande, astfel ca am urcat cu usurinta spre un pas fara nume, din care insa am avut primele perspective asupra varfurilor inzapezite ale Cordillerei Huayhuash. Varfuri care erau incredibil de aproape. Si foarte verticale. Fata de Cordillere Blanca ce era caracterizata prin varfuri masive, aici primeaza verticalitatea. Totul in jur pare ca tasneste in sus, sfidand fizica atat prin supletea liniilor, cat si prin ghetarii ce stau in echilibru instabil pe pantele inclinate. Desi nu e cea mai buna lumina, aparatul foto nu are ragaz.

Din pas drumul devine si mai bun si ne coboara pana pe la 4200 m. Aici dam peste o stana unde cerem apa, insa ne trezim cu o chestie galbuie de care hotaram sa nu ne atingem. Mai dam si peste doi oameni care ne spun ca sunt de la parc. Fata de Cordillera Blanca unde totul era centralizat si aveai cateva puncte clare de intrare in parc unde achitai si taxa de intrare, aici lucrurile functioneaza descentralizat/ la nivel de comunitate, fiecare sat limitrof avand asignata o parcela din munte, atat pentru a o administra, cat si pentru a impune taxe turistilor. Taxe care nu sunt chiar mici (intre 5 si 10 dolari pe zi, in functie de comunitate). Si avand in vedere ca o parcurgere a intregului circuit al Cordillerei Huayuash ia cam 10-12 zile, se strang ceva banuti). Cam 20% din ei se duc sa zicem pe mentenanta taberei de corturi si salariul celor doi controlori care au grija si sa curete toaletele, respectiv sa stranga balegile animalelor. O alta parte din ei se duc, asa cum ma temeam si mi se va confirma maine pe amenajari peisagistice fara sens in satul respectiv. Spalare de bani se numeste. Si o alta parte se pierd in neant…Cum ii spuneam si lui Radu, as da bucuroasa 10 euro pe zi daca as vedea in ce se duc: captare de apa, toalete curate, drumuri decente de acces si alte facilitati.

De la controlori aflam de tabara de corturi oficiala si ne indreptam si noi intr-acolo, marele ei atuu nefiind conditiile oferite, asa cum am spus mai sus, ci locul in care este amplasata, la picioarele catorva uriasi inzapeziti, strajeri tacuti ai noptii si aducatori de frig.