Dimineata e racoroasa astfel incat trezirea nu e foarte matinala, mai ales ca nu suntem deranjati de data aceasta de nici un camion in cautare de fan. Partea buna a diminetii e ca primii 15 kilometri sunt la vale, pe un asfalt incredibil de bun spre Gulcea, ultima comuna mai mare pe drumul spre Pamir. La ora la care pornim in cele din urma la drum traficul e ca si inexistent si asta e un semn foarte bun. Practic zonele cu mult trafic din Kyrgystan sunt legate de zonele populate, dar pe drumul spre Tadjikistan satele sunt mici si indepartate, iar masinile sunt putine.

Cred ca e prima coborare faina pe asfalt bun de cand am plecat in Bishkek si prima coborare unde poti lasa bicicleta sa zboare la vale in vreme ce tu te bucuri de drumul unduit si de viteza, in lumina faina a diminetii. A fost o coborare numai buna pentru a incepe o zi de pedalat, singurul gand nu prea roz e ca dupa ce coboram in firul vaii vom avea parte de o urcare continua de aproape 2000 de metri pana intr-un prim pas de 3600 de metri. Cu alte cuvinte coboram doar pentru a urca din nou, dar tinand cont ca suntem prin munti de aproape 700 de kilometri si mai avem inca 1300 de kilometri in fata e un gand cu care ne-am obisnuit de mult.

Dupa startul fulminant de dimineata, cu 15 kilometri pe care ii facem in sub 20 de minute, avem parte in schimb de o pauza cat se poate de lunga in Gulcea unde sunt mai multe lucruri de rezolvat. In primul rand trebuie sa vedem daca gasim o pereche de pedale de rezerva, dupa care pe lista vin mancarea pentru ziua de azi si sa gasim o benzina cat de cat decenta pentru primus.

Spaska nu prea e in schimb in apele ei astazi, genunchiul a scartait putin ieri, iar gandul de a petrece urmatoarele saptamani pedaland pe drumuri rupte si abrupte in Pamir nu e deloc roz, in plus ceva probleme acasa s-ar putea sa aiba nevoie de o intoarcere mai rapida in Spania. Iar cum pana la granita mai sunt doar 2 zile, momentul in care trebuie luata hotararea finala se apropie. Odata trecuta granita singura cale implica traversarea Pamirului pana in Dushanbe, loc din care nu e nici simplu nici ieftin sa zbori.

Dar pana una alta, odata problemele rezolvate avem in fata o urcarea de aproape 2000 de metri diferenta de nivel, care incepe din fericire foarte bland. In plus, la fel ca ieri, vantul tine cu noi astfel incat de multe ori se simte ca si cum am pedala pe plat, chiar daca noi castigam incet dar sigur altitudine.

In satele din jur e sezonul caiselor si dupa o incercare nereusita de a cumpara o jumatate de kilogram de caise de la un localnic prea generos ma trezesc cu o punga plina cu doua kilograme de caise ce au toate sansele sa se transforme in gem pana diseara, asa ca o parte din meniul zilei e asigurat. Cealalta jumatate a meniului e asigurata de o portie generoasa de manti pe care le gasim intr-un restaurant de pe marginea drumului ce pare transportat dintr-un alt timp si care vine la pachet cu o tanti kirgiza cu o alura de bucatareasa sefa si cu tablouri in ulei din vremuri sovietice.

Seara se apropie, iar pasul o sa ramana cu siguranta pentru maine, astfel incat principala grija devine gasirea unui loc de cort care sa fie ferit de vant. Intre timp soarele e extrem de aproape de apus iar muntii uscati din jur sunt invaluiti de culori aprinse si arata cel putin spectaculos. Singura problema e ca locul ideal de cort pentru seara asta se lasa asteptat, astfel incat trebuie sa ne multumim cu o vale laterala seaca pe care macar nu bate vantul.

In schimb seara dupa un telefon lung acasa vine si hotararea Spaskai de a lasa Pamirul pentru alta data si de a se intoarce in Osh, in Bishkek si mai departe in Spania. Si chiar daca ma asteptam la o hotarare de genul asta in Osh, atunci cand afli ca de maine pleci mai departe la drum singur nu poti sa nu fii putin trist. Intr-un fel trebuie sa recunosc ca mi-au placut cele doua saptamani petrecute biciclind impreuna cu Spaska si intr-un fel am redescoperit prin ochii ei multe din locurile pe care le-am vazut deja anul trecut. Si trebuie spus ca ritmul mai relaxat de pedalat nu e deloc rau si probabil si de acum incolo numarul de ore pedalate in fiecare zi nu o sa creasca prea mult.

Pe de alta parte mi se pare ca e ceva extrem de interesant la oamenii ca Spaska care au un stil de viata complet neplanificat, haotic, putin nebun dar si plin de foarte multa libertate. Pana la urma cine nu si-ar dori sa munceasca 6 luni pe an, eventual de fiecare data intr-o tara noua, si sa aiba restul timpului pentru a explora lumea. Nu e un stil de viata care se potriveste tuturor, dar sunt destul de multi care il aleg, cel putin de cand sunt pe drum am mai descoperit o multime de oameni cu povesti asemanatoare. Sunt cam toate meseriile liberale care sunt legate de activitati in aer liber, toti instructorii care lucreaza cateva luni pe an, toti fotografii si toti cei care renunta la siguranta unei slujbe normale pentru mai multa libertate si pentru a incerca ceva nou. Si trebuie sa recunosc ca si o particica din mine tanjeste spre ceva asemanator.

Dimineata racoroasa, de data aceasta cu cer senin.

Inceput perfect de zi cu 15 kilometri de coborare pe asfalt perfect.

Gagarin, cat se poate de popular in spatul fostei uniuni sovietice.

Drum intins.

Cei mai sfiosi copii intalniti pana acum in kyrgystan.

Bucatareasa sefa.

Pe insearate.

In mijlocul dolomitilor Kyrgyzi.