Aventura din timpul saptamananii: rasaritul de pe Piscul Baciului

Au trecut aproape 3 luni de iarna adevarata si incepem sa visam la aventurile din timpul saptamanii pe care le-am tot facut in ultimii ani in jurul Brasovului cu nopti petrecute la cort sau la bivuac in locuri faine, cu iarba verde, cu foculet si cu mirosul de fum ce staruieste in piele si in haine pana la prima spalare. Dar pana la primavara si pana la iarba verde mai e ceva asa ca trebuie sa ne descurcam cu ce avem, respectiv sa improvizam o varianta de iarna a aventurii din timpul saptamanii.

Un aer cald ne ia in primire atunci dupa ce Alin parcheaza masina la casa Nobilis, un aer de primavara ce a topit in cateva zile cam toata zapada de sub 1200 de metri. Asa ca luam schiurile in spate si bocanim in clapari pe drumul de tara ce trece pe langa casa Folea si merge catre Saua Joaca. E luna plina si un cer complet senin si poti merge aproape ca ziua.

Atunci cand iesim in poienile de sub Saua Joaca in fata se zareste zidul Crestei Craiului, de unde speram sa coboram pe schiuri maine dimineata. Pana si aparatul e de parere ca e lumina ca ziua si pot face poza dupa poza din mana. De doua luni de zile am renuntat la vechiul Nikon si am trecut la un vechi Sony si trebuie sa recunosc ca daca poti sa traiesti cu bateriile care se descarca pe banda rulanta la frig si cu ergonomia, oamenii chiar au inovat ceva in ultimii ani. Un exemplu e stabilizarea de imagine in obiectiv, si chiar e putin ireal sa faci poze din mana, noaptea, la 1/4-1/10 care chiar sa iasa. Mai sunt si alte lucruri care imi plac, respectiv faptul ca poti adapta cu usurinta ca orice obiective manuale vechi si faptul ca in combinatie cu obiectivul e cu aproape 900 de grame mai usor. Lucruri noi de invatat, avantaje si dezavantaje. Cert e ca nu exista aparatul perfect sau sistemul perfect. Exista doar compromisuri care ti pot potrivi mai bine sau mai rau.

Pe schiuri sau pe bocanci, cam acelasi lucru. In dreapta sus obiectivul pentru maine dimineata, Piscul Baciului.

Dupa ce trecem de “La Table” si de prima bucata de urcus luam din nou schiurile in spate. Alex care e in bocanci se misca in acelasi ritm in care ne miscam si noi, poate chiar mai bine daca punem la socoteala si tranzitiile astea iar eu nu sunt deloc convins ca din punct de vedere al efortului tura asta are sens cu schiurile in spate. Ramane sa vedem maine dimineata cand vom cobori de pe varf. Odata ce iesim din padure, zapada se transforma intr-o crusta tare si inghetata, speram sa schiem pe ea ca pe partie maine dimineata.

Si la refugiu, la fel ca si la plecarea de la masina e cald, mai ales pentru 1600 de metri. Mancam ce avem prin traista, rosii cu ceapa si cascaval pentru mine, avocado cu biscuite si zacusca pentru Alin, portocale pentru Alex dupa care ne bagam la somn si la caldura sacului de dormit. Dorm neintors si atunci cand suna ceasul la ora 5 ma trezesc uimitor e odihnit, la fel ca dupa noaptea petrecuta in urma cu cateva zile la stana din Iezer. Stiu ca poate parea greu de crezut dar sunt nopti in care am dormit mai bine ca acasa, iar trezitul matinal a devenit iarna asta un obicei si nu mai e nevoie de nici un fel de efort suplimentar. Ramane de vazut acum daca o sa pastrez acelas obicei si lunile urmatoare.

Strangem bagajele si plecam la 5:30 voiniceste spre varf. Zapada e inghetata si in portiunea de jos avem destul de mult spor cu schiurile, dar odata ce panta creste pieile nu mai prind si nu mai are nici un sens chinuiala. Asa ca dupa 300 de metri diferenta de nivel le luam din nou in spate si urcam pe coltii Gainii, intorcand din cand in cand pasul pentru a urmarii venirea zilei si a luminii dinspre rasarit.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Am mai zis si o mai zic, in momentele din jurul rasaritului si al apusului e un pic de magie, un pic de magie care rezoneaza destul e bine cu ceva din interiorul nostru. Stau si ma intreb daca nu e ceva ce e inscris cumva si in gene, cum e si cu statul in jurul focului. Poate in sutele de mii de ani si milioanele de generatii s-a inscris acolo ca venirea zilei inseamna siguranta, faptul ca ai scapat de intunericul noptii, o noua zi de vanat in care poti gasi hrana sau in cazul complet scos din ecuatie al omului modern, o ocazie de a urca intr-un varf de munte inainte de o zi de munca.

Urcam cu spor cu schiurile in spate si de data aceasta reusim sa ajunem pe varf inainte de primele raze de soare. Chiar avem timp din plin si ne imbracam pentru a nu pierde caldura acumulata in timpul urcarii. Deasupra noastra, arcul rosiatic al rasaritului inainteaza cu viteza spre Iezer si brusc zarim si cum apare si soarele, putin in stanga Bucegiului cu aceasi lumina filtrata de care am avut parte si in weekend la apus. Rupt din context pare putin ireal ca esti aici si ca peste 3 ore si un pic o sa fii la birou, la munca, intr-o cladire de sticla in mijlocul universului de beton al orasului. Sunt doua lumi pe atat de diferite pe atat de aproape. Iar noi nu putem decat sa fim recunoscatori ca putem face asa ceva..

Coborarea pe schiuri e si ea cat se poate de interactiva, mai ales in portiunea de sus. Cert e ca in primii 200 de metri nu prea s-a numit schi ce am facut. Pe partea stanga a coltilor zapada nu arata deloc bine asa ca am coborat tinand aproape muchia, dupa care am intrat pe tabla inghetata din dreapta coltilor. Au urmat 30 de viraje si 300 de metri diferenta de nivel pentru care a meritat sa caram schiurile pana aici. Marginal, dar a meritat.